Motto: Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască, deşi aproape toţi se nasc cu ea (Hipocrate)

În urma unei lovituri la cap, am fost la urgenţe. Acolo mi s-a făcut o radiografie care a ieşit okay şi o tomografie care a relevat, din păcate, existenţa unei tumori benigne (chist) pe creier. Mi s-a spus că aceasta nu are legătură cu accidentu’, este ceva mai veche. Ba chiar e bine că m-am lovit la cap fiindcă aşa am aflat de tumoare.
Deocamdată nu ştiu nici eu foarte multe, abia am aflat (aseară) însă sînt destul de descumpănit… Trebuie să fac mai multe teste iar dacă tumoarea va creşte, va trebui să mă operez pe creier. Sper să nu se ajungă acolo!

E ciudat, într-un fel. Am vrut atît de mult să mor iar acum, cînd sînt ceva mai aproape, parcă nu mai sînt la fel de hotărît. Chiar am încercat să mă sinucid. Am înghiţit 30 de pastile de Calmepam după care am ajuns la urgenţe. Îmi amintesc puţin şi vag ce s-a întîmplat acolo, eram în stare de semi-conştienţă, dar ştiu doar că mă puneau să beau apă şi să vomit.

Dacă mor, se vor bucura Cris, Hordy şi muuulţi alţi. Am prieteni, dar am şi mulţi duşmani. Deşi eu n-am făcut rău nimănui.
În caz că dispar de pe forumu’ Friends Forever, cel mai probabil am murit… Are grijă dumnezeu de fiecare dintre noi. În „bunătatea” lui…

Motto: Şi totuşi se-nvîrte (mingea de fotbal) (Galileo Galilei)

Ca de obicei, înaintea unor evenimente fotbalistice importante, îmi dau cu părerea. Nu pariez, da’ îmi spun pronosticu’ pe forumu’ Friends Forever. De data aceasta, am reuşit să ghicesc toate semifinalistele de la Euro.

Prevăd o finală Spania – Germania (ca cea de acum 4 ani), deşi mi-ar fi plăcut una Italia – Germania. Oricum, Germania pare cea mai în formă echipă.

Îmi pare rău de Olanda, care s-a făcut de rîs. Grupa B, nu degeaba, a fost numită „grupa morţii”.

Mă-ntreb dacă peste 4 ani vom fi şi noi acolo, avînd în vedere că va creşte nr. echipelor calificate de la 16 la 24. S-ar putea nici măcar aşa să nu fie de ajuns pentru rataţii noştri.

Motto: Acolo unde toţi gîndesc la fel, nimeni nu gîndeşte prea mult (Walter Lippman)

Azi a ajuns recensămîntul şi la uşa subsemnatului. Una dintre întrebări face referire la orientarea religioasă. Spre deosebire de recensămîntul anterior unde maică-mea m-a declarat ortodox, acum am fost pe fază şi m-am declarat ateu.

Adevăru’ e că am fost destul de credincios într-o vreme, dar sămînţa îndoielii mi-a fost plantată de taică-meu în urmă cu ani buni. Îmi amintesc că am avut o discuţie în care el spunea că nimeni nu ştie care au fost primii oameni. Uşor contrariat, i-am replicat că primii oameni au fost Adam şi Eva. La care el mi-a spus că biblia este o carte din care trebuie trase anumite învăţături, transmiţînd un mesaj, nu este musai ca întîmplările de acolo să fi şi avut loc. Menţionez că tata e ortodox, însă nu are o credinţă oarbă.

Al doilea factor care mi-a dat de gîndit a fost postul TV Discovery. După părerea mea, cam 80-90% dintre oamenii de ştiinţă sunt atei. Asta e o aproximare proprie.

Nu cred că numărul de creştini este aşa de mare pe cît reieşea din fostul recensămînt, dar asta rămîne de văzut. Oricum, comparativ cu statele vestice, numărul e foarte mare. Suntem un popor superstiţios la greu. Şi asta nu ne ajută să evoluăm.

Motto: Înţelepciunea vine odata cu suferinţa (Eschil)

Obişnuiam să cred că dacă respecţi vei fi respectat;
Acum ştiu că cel mai important e să te respecţi pe tine.

Obişnuiam să cred că timpul vindecă toate rănile;
Acum ştiu că timpul este prin el însuşi o rană.

Obişnuiam să cred că dacă îţi pasă suficient de cineva, acest lucru va fi apreciat;
Acum ştiu că poţi fi hulit doar pentru că îţi permiţi să ai sentimente.

Obişnuiam să cred că e bine să îţi împărtăşeşti necazurile cu alţii;
Acum ştiu că nimănui nu-i pasă, aşa că ascultă-le pe ale lor.

Obişnuiam să cred că prieteniile, măcar unele, pot fi veşnice;
Acum ştiu că totul e trecător.

Obişnuiam să cred că fiecare are personalitatea lui, individuală;
Acum ştiu că personalitatea nu e decît suma experienţelor şi persoanelor pe care le întîlnim.

Obişnuiam să cred că iubirea n-are sens atunci cînd nu e împărtăşită;
Acum ştiu că iubirea nu are nevoie să aibă un sens.

Obişnuiam să cred că cine spune „te iubesc”, chiar te iubeşte;
Acum ştiu că oamenii se pot juca foarte uşor cu cuvintele.

Obişnuiam să cred că oamenii ştiu şi pot să ierte;
Acum ştiu că ce contează e să ştii tu să te ierţi.

Obişnuiam să cred că un lucru care-mi pare 100% logic şi raţional nu are cum să fie privit altfel de alţii;
Acum ştiu că indiferent cîte probe ai aduce, oamenii mai cred şi ceea ce vor ei să creadă.

Motto: Noi nu trăim niciodată, ci aşteptăm să trăim (Voltaire)

Banii
Trebuie să cunoaştem „valoarea” banului, spun mulţi dintre părinţii noştri (sau alte persoane trecute de prima tinereţe).
Cu banii poţi cumpăra case, maşini, haine. Chiar şi „oameni”, uneori. De multe ori, cei care au s-au simţit frustraţi de lipsa banilor, se străduiesc să ofere urmaşilor asta. Dar de ce, oare, de atîtea ori, odraslele lor ajung dependente de droguri, alcool ş.a.m.d.? În concentrarea lor pe cîştigarea cît mai multor bani, renunţă la timpul dedicat familiei. Afecţiunea, înţelegerea, educaţia… cad pe planuri secudnare, dacă nu chiar dispar complet.
Care e, de fapt şi de drept, valoarea banului? Fix cea pe care i-o dăm noi. Nici aerul din plămîni, nici stelele de pe cer nu costă bani. Însă da, trebuie recunoscut, în societatea modernă e cam greu fără bani. Poate doar pe la ţară, unde oamenii trăiesc mai mult din ce cultivă, merge mai fără bani. Însă banul rămîne o unealtă. La fel ca o sapă. Da, e necesară pentru a planta legume, dar leguma aia are nevoie şi de apă şi de fotosinteză. Şi de atenţia grădinarului, care trebuie să o mai pigulească periodic. La fel şi omul.

Cariera
Tot părinţii sunt primii care ne spun că pentru a ajunge „cineva” în viaţă, e necesar să avem nişte slujbe care dau bine. Iar aici e o problemă. Ce „dă bine” acum, ar putea părea penibil în 5-10 ani? Numai să ne gîndim care erau cele mai respectate job-uri pe vremea Împuşcatului. În agricultură, în uzine, în cercetare. Profesorii erau foarte respectaţii. Nu doar elevii ci şi părinţii acestora stăteau drepţi la şedinţele cu părinţii. Iar acum… Mai are rost să zic?!
Concentrarea pe carieră vine tot din anumite frustrări. Din a dovedi altora că eşti „cineva”. Iar cînd te strădui prea mult să demonstrezi una şi alta celor din jur, rişti să trăieşti pentru ei, dar să nu mai exişti pentru tine.
A îmbina utilul cu plăcutul e ceva mai rar, în zilele noastre. Avem oameni blazaţi în slujbele lor, plictisiţi de viaţă, dar care nu se sfiesc să afişeze un zîmbet fals în faţa altora, dintr-o mîndrie soră cu demenţa. Este „fericirea” de a părea fericit. Chiar dacă în interior te prăbuşeşti…

Motto: Dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe (Paulo Coelho)

Motto: Educaţia este procesul prin care o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vîrîte pe gît (Martin Fischer)

Nu mă pot pronunţa asupra sistemelor de învăţămînt din alte state pentru că dacă nu cunosc, e mai bine să tac. De aceea voi vorbi strict despre cel autohton.
Îmi amintesc cum în clasele mici ni se spunea că învăţătoarea este o a doua mamă. Şcoala ar trebui să fie o extensie a educaţiei de acasă. Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru viaţă. Dar asta e teorie…

Se pune accentul pe redare, nu pe înţelegere
Este cerută memorarea unor definiţii cuvînt cu cuvînt, cînd asta nu ar presupune altceva decît să fii papagal. Şi papagalul, pasărea, poate reda anumite cuvinte pe care le aude, uneori chiar expresii. Dar asta nu înseamnă că le înţelege.
Să dau un exemplu. În liceu aveam 2-3 colegi atît de reduşi psihic, încît atunci cînd copiau după mine, nu erau capabili măcar să schimbe două cuvinte, să găsească nişte sinonime, să facă o inversiune. Copiau aproape la virgulă, din două motive:
1.Aşa au fost învăţaţi, să redea cuvînt cu cuvînt, asemeni unei benzi de magnetofon. Fără a trece informaţia printr-un filtru propriu, care dacă nu e dezvoltat în copilărie, nu are cum să mai apară în viaţa de adult (e ceva gen „use it, or lose it”).
2.Sunt obişnuiţi ca asta să aştepte profesorii. Sunt obişnuiţi să nu li se ceară să gîndească (şi se obişnuiesc aşa… without brain function).

Se pune accentul pe cantitate şi nu pe calitate
Se predau o grămadă de inutilităţi – Nu vor folosi niciodată nimănui, în loc să se insiste pe elementele esenţiale. E mai bine să stăpîneşti două lucruri, dar bine, decît să ştii din toate cîte… nimic!
Se stă prea multe ore la şcoală – Nu mi se pare normal ca un copil din clasele I-IV să stea 6 ore la şcoală. 6 ore poate sta un adult la muncă, în niciun caz nu poţi cere asta unui copil.
Se dau teme inutile – Temele nu îşi au rostul! E de ajuns cît înveţi la şcoală, timpul liber trebuie să fie al tău. Dacă nu ai înţeles ceva la predarea din clasă, nu ai cum să înveţi de unul singur, acasă.
Se dau teme în vacanţe – Şi mai rău. Un adult aflat în concediu, trebuie să mai îndeplinească vreo sarcină de la serviciu? Atunci cum se poate cere unui copil să rezolve nu ştiu cîte probleme de matematică şi să citească nu ştiu cîte romane?

Se crează o competiţie inutilă
Încă din primele clase, sau chiar de la grădiniţă, eşti pus în competiţie cu ceilalţi. Un lucru foarte grav, care te poate determina ca mai tîrziu să te pui singur în competiţie cu alţii şi să ajungi să ai dezamăgiri, depresii. Să ne uităm la cazul multor fete care nu arată ca modelele impuse de societate şi care sunt afectate pe partea psihică. De multe ori se spune că mass-media e de vină, dar nu e aşa. Mass-media doar dă „modelul”. Comparaţia are loc în mintea privitorului. Dacă nu ar exista televiziunea, tot ar exista comparaţii cu vecinele, colegele. E fix aceeaşi chestiune.
Singura competiţie este cu sine. Mereu va exista unul mai frumos, unul mai deştept, unul mai atletic. Nu le poţi avea pe toate, concentrează-te pe înclinaţiile, pasiunile, calităţile pe care le ai, şi dezvoltă-le. Nu este posibil ca cineva să nu se priceapă la nimic şi să nu-l atragă nimic.

Se predă religie (Îndoctrinare religioasă)
Un lucru foarte grav. În primul rînd, se crează o contradicţie absurdă între ce se învaţă la biologie (omul se trage din maimuţă) şi ce spune religia (omul are un creator). Mi se pare că suntem dacă nu pe primul, oricum, pe unul dintre primele locuri în Europa la ignoranţă (nu am am auzit de evoluţie).
I se impune copilului o religie, în loc să i se dea oportunitatea de a alege (alta sau niciuna). Nu prea se face Istoria Religiilor, cum ar fi fost, poate, acceptabil, ci se predă direct o singură religie. Care duce la fanatism religios şi intoleranţă.
Este un lucru îngrijorător cînd musulmanii, de exemplu, sunt invitaţi de profesori să iasă din clasă, dacă nu vor să ia parte la ceva la care nu pot fi obligaţi. Astfel li se induce şi lor, dar şi colegilor lor, ideea că sunt diferiţi, şi că nu au ce căuta printe oamenii „normali”.

Şcoala face şi bine, e nevoie de educaţie, dar face şi la fel de mult rău. Iar rezultatele se văd într-o societate bolnavă. Suntem pe locul 2, în Europa, la consumul de alcool (după Irlanda, dar înaintea Rusiei). Cred că suntem pe locul 1 la violenţa în familie. Ne întrebăm cum reuşim să ne alegem mereu conducători nenorociţi, unde îi găsim. Îi găsim printre noi şi noi îi alegem. Îi alegem pentru că sunt la fel ca noi. Nici mai buni, nici mai răi; doar la fel. Geniile care ajung la NASA ori iau premii la Cannes sunt excepţiile. E o masă de oameni proşti, incapabili să dezvolte o personalitate proprie, incapabaili să emită idei, concepte. Cărămizi într-un zid fără culoare. Prizonieri într-o închisoare invizibilă.

Motto: Cît trăiesc, sper (Plinius Senior)

De multe ori, ca ateu, mi s-a întîmplat să fiu întrebat în ce cred. Şi răspunsul era „în nimic” sau „în mine”. Dar mereu am ştiut, deşi n-am arătat, că something’s wrong about that. Cei care spun că, pînă la urmă, trebuie să crezi în ceva, se pare că au cam avut dreptate… Nu poţi să crezi în nimic, că dacă crezi în nimic, eşti nimic.

Dacă m-ar întreba cineva, acum, în ce cred, răspunsul ar veni natural „într-o prietenie”. O prietenie în care am crezut cu toată fiinţa, la care m-am raportat şi care a fost… refugiul meu. Fix la fel ca atunci cînd oamenii, aflaţi la ananghie, se-ntorc la religie şi devin subit mai credincioşi. Dacă aveam o problemă, un necaz, mă consolam cu ideea că, cel puţin, există acea prietenie. O prietenie pe care, din păcate, nu am ştiut să o preţuiesc la adevărata valoare. Oare de ce, de atîtea ori, trebuie să pierdem mai întîi un lucru pentru a ajunge să-i înţelegem, pe deplin, însemnătatea?

De multe ori, în discuţiile mele despre religie, Dumnezeu, ştiinţă, am întîlnit un răspuns pe care nu l-am înţeles, pînă de curînd. Indiferent de forţa argumentelor aduse, mulţi oameni îşi motivează credinţa prin „am nevoie să cred”. O nevoie pe care multă vreme am considerat-o complet cretină şi iraţională. Şi chiar dădeam un exemplu, aici:
„Matrix” este un film nu de acţiune, ci de filosofie. Există o scenă, la un moment dat, în care Morpheus îi oferă lui Neo două pilule. Una albastră şi alta roşie. Dacă o alege pe cea albastră, revine în Ţara Minunilor şi trăieşte în continuare o minciună frumoasă. Dacă o ia pe cea roşie, în schimb, se trezeşte la o realitate mai dură decît orice închipuire.
Întotdeauna am spus că eu aş lua pastila roşie, pentru că sînt puternic şi pot accepta un adevăr, indiferent cît de dur ar fi. Hahaha. Uşor mai e să ne lăudăm singuri, cîteodată.

De ce ajung oamenii să creadă în lucruri, aparent, iraţionale? De ce dacă e un meci Brazilia versus România, unde toate datele arată că Brazilia ar trebui să zdrobească România, vor exista mulţi suporteri români care chiar vor crede că se poate produce un „miracol”? Poate pentru că o altă caracteristică foarte puternică a omului este că speră. Cea mai puternică armă a omului este speranţa.
Şi cu cît speranţa acelui suporter este mai mare, cu atît ajunge mai mult chiar să creadă că e posibilă o surpriză.

De ce un om pe care l-am cunoscut, şi care avea soţia bolnavă de cancer (i se mai dădeau maxim 6 luni), a continuat să creadă pînă în ultima clipă, că o va mai vedea sănătoasă? Pentru că speranţa lui, dorinţa lui, era mai mare decît a tuturor celorlalţi. Speranţa vine din dorinţă, iar credinţa din speranţă.

Tocmai de aceea, chiar dacă toată lumea mi-ar spune că it’s over, eu continui să cred în acea prietenie. Am considerat că ne certăm, ne-mpăcăm, dar orice ar fi, rămînem prieteni. Iar creierul îmi spune ce consideră logic, dar inima îmi spune ce vrea ea. Şi într-o luptă creier – inimă, inima are mereu cîştig de cauză.

Sentimentele pozitive sunt, tot timpul, mai puternice decît cele negative. Chiar dacă de multe ori suntem conduşi de ură, invidie, sete de răzbunare, duşmănie ş.a.m.d. pînă la urmă, toţi căutam reconcilierea, pacea, iertarea. Pînă şi un criminal, speră, dacă este religios, că Dumnezeu îl va ierta şi îl va primi în rai. Găseşte el nişte pseudo-motivaţii de genu’ „răul e în ADN-ul omului” sau „societatea m-a împins la rău” sau altele. Dar puţini sunt cei care chiar vor accepta că merg în iad, indiferent de ce ar fi făcut în viaţa lor.

Care este opusul speranţei? Opusul speranţei, antonimul ei, este disperarea. Obişnuiam să spun „cel care speră, moare disperat” (nici nu mai ştiu de cîte ori am zis-o). Ei bine, eu nu ştiu cum moare cel care speră, dar ştiu cum trăieşte cel care nu speră! „Cine speră, nu disperă” – pare o vorbă mult mai înţeleaptă.
La fel sper şi eu, că va veni o zi în care părţile negative vor rămîne în urmă, „păcatele” vor fi iertate, iar prietenia aceea va avea forţa pe care cred eu că o are, şi pe care vreau eu să i-o dau, să iasă din nou la lumină.

Aş putea face o prezumţie şi să spun că ceea ce e foarte posibil să gîndeşti acum, nu e adevărat. Deşi în multe privinţe ai avut dreptate, doar că mi-a luat prea mult să-mi dau seama. Ar putea părea un caz tipic în care prietenia dintre un băiat şi o fată e stricată de o dorinţă unilaterală de a fi ceva mai mult. Şi eu am luat în calcul varianta. Recunosc. Pentru că altfel nu-mi puteam explica de ce să doară atît pierderea unei prietenii, cînd s-au mai pierdut şi altele. Cînd în viaţă, inevitabil, prietenii vechi sunt înlocuite de unele noi. E un proces firesc. Cînd termini şcoala generală, îţi propui să păstrezi relaţiile de prietenie pe care le-ai legat, dar timpul face ca unele feţe să fie uitate şi înlocuite de noi prietenii legate la liceu, de exemplu (care, la rîndul lor, nu vor fi veşnice – decît f. rar).

Cel mai dureros este cînd pierzi un lucru la care ţii şi pe care l-ai avut în mînă. Este un sentiment sfîşietor, pe care nu-l doresc nimănui. Mult mai dureros decît pierderea unui lucru pe care, okay, poate l-ai dorit, dar nu l-ai avut niciodată. De fapt, nu poţi pierde ceva ce nu ai avut, in the first place.
Un om care şi-a dorit un copil, dar nu l-a putut avea, cu siguranţă va suferi. Va suferi enorm, e un vis neîmplinit. Dar tot va suferi infinit mai puţin decît altul care a avut un copil, dar l-a pierdut. Un om născut orb va suferi că nu se poate bucura de viaţă ca toţi ceilalţi, dar infinit mai puţin decît un altul care şi-a pierdut vederea pe parcurs. Cel din urmă nu se va obişnui niciodată cu ideea… You get my point. Poţi să regreţi ceva ce nu a putut fi, dar pînă la urmă poţi să şi admiţi că pur şi simplu nu a fost să fie…

Iubirea se împarte în mai multe tipuri. Există iubire de mamă, de fiică, de prieteni, de soţ ş.a. Dar eu cred că mai există şi altceva. Şi e o idee care habar n-am dacă există în filosofie sau în orice altceva, dar dacă nu există, lansez eu conceptul. Consider că există şi o „iubire supremă”, cum am denumit-o eu. Una care le înglobează pe toate celelalte, doar că e mult mai puternică. Probabil că această „iubire supremă”, atunci cînd apare (posibil să nu existe la toată lumea), apare sub forma dragostei de Dumnezeu. Am auzit mulţi oameni spunînd Dumnezeu e pe locul 1, familia pe locul 2. De fapt parcă e şi un fel de pildă în biblie, în care unei femei i se cere să renunţe la ce are ea mai de preţ pentru Dumnezeu. Femeia îşi ia copilul, merge cu el într-un loc anume şi tocmai cînd se pregătea să-i facă felu’, intervine Dumnezeu care o opreşte (voia să vadă cît îl iubeşte). Am citit biblia pe la 12-13 ani, nu mai ţin minte prea bine… Poate greşesc şi o fi o poveste din altă religie, dar asta contează mai puţin către deloc.

Mi-ai arătat un drum pe care nu îl cunoşteam, după care mi-ai dat drumu’ la mînă şi mi-ai spus „mergi tot înainte”. Vreau să urmez acel drum, dar nu aşa… Şi e ciudat că multe dintre lucrurile pe care le-am spus aici, le-am realizat abia în ultimele zile. Mult mi-a mai trebuit! (retard)

Viaţa este scurtă… Am o singură întrebare. O întrebare care nu ştiu dacă va ajunge la tine. N-am idee dacă ştii că am un blog sau dacă ai intrat vreodată. Dar dacă ar fi să primesc cîndva, oricînd, un răspuns pozitiv, sigur că ar fi binevenit. Mai bine mai devreme decît mai tîrziu, dar niciodată nu va fi prea tîrziu.
Am considerat mult timp că în orice relaţie, de orice tip, atunci cînd se termină, minim una dintre părţi lasă o portiţă deschisă. O portiţă care, după o vreme, se va închide. Aşa cum am crezut că se va închide şi acum, dar nu a fost aşa. Nu poate fi aşa.
Pornesc de la afirmaţia ta „în fiecare om există şi ceva bun” şi-ţi pun o întrebare cît se poate de simplă: Vrei să mai fim amici? (sau mini-amici, sau măcar mini-mini-amici)

NOTĂ: Ştiu că pentru mulţi este inacceptabilă comparaţia dintre dragostea de Dumnezeu şi cea pentru „bieţi” muritori. Am făcut multe trimiteri la religie… Numai că nu toţi avem chef să iubim un „concept”, o existenţă nedefinită. Şi nu zic mai mult, că n-am chef acuma să critic religia, tocmai cînd i-am mai înţeles cît de cît modul de funcţionare. Mesajul e pentru o singură persoană şi ideal ar fi ca ea să-l înţeleagă.

Motto: Moartea e savoarea existenţei (Emil Cioran)

Viaţa de după moarte… Judecata de Apoi… Viaţă şi moarte. Alb şi negru, zi şi noapte, materie şi antimaterie.
Eu cred că oamenilor le este greu, foarte greu, uneori imposibil să accepte că pur şi simplu totul se va termina. Definitiv şi irevocabil. Că nu-i vor mai vedea vreodată pe cei dragi. De aici teoriile cu privire la o presupusă continuare a vieţii chiar şi după moarte.

Oamenii visează la viaţa veşnică din cele mai vechi timpuri. Dar oare veşnicia e binecuvîntare sau blestem? Cum ar fi să serbăm Crăciunul în fiecare zi? Ar mai avea vreun farmec?! Eu cred că viaţa e cu atît mai specială cu cît e un lucru atît de firav; e cu atît mai preţioasă.

Apoi, nu pot să nu mă întreb dacă mi-ar plăcea să fiu un „suflet plutitor”? Toate hobby-urile mele cam devin imposibile, iar viaţa se rezumă la… a pluti. Mai pot eu să şoptesc cînd spun lucruri ce mă emoţionează sau să urlu cînd ceva mă doare? Mai pot să cînt ori să dansez? Ooops, n-am corp, n-am corzi vocale. Mai pot eu să miros, să ating, să simt… ploaia? N-am nas, n-am nici simţ tactil.

Cum ar fi să o reîntîlnesc pe mamai-mea (rip ) dar să fie numai un „suflet plutitor”? Mai pot eu să îi văd ochii mari şi negri, calzi şi buni? Mai pot să o îmbrăţişez? Mai pot să-i aud vocea? Mai pot să mănînc bunătăţile pe care mi le făcea mereu? Sau doar îi transmit gîndurile mele prin telepatie, despre cum era cînd nu eram doar o UMBRĂ?
O fantomă scrie poezii? O fantomă poate picta, desena, sculpta? Se mai fac filme, se mai joacă teatru în Paradis?
Planetele mor, sorii mor, galaxiile… chiar Universul. E cel mai natural lucru: te naşti şi mori!

La dracu’, sînt o fiinţă vie, îmi curge sînge prin vene. Simt, văd, miros, aud, TRĂIESC! Nu am nevoie să fiu un kkt de fantomă idioată! Nu vreau viaţă veşnică, vreau doar să-mi trăiesc viaţa după cum aleg.

Vreau să mor pentru că vreau să trăiesc!

Ai dreptul să iubeşti!
Ai dreptul să fii diferit!

Am realizat că sînt diferit pe la 8-9 ani. Îmi erau mai dragi băieţeii decît fetiţele, care chiar îmi erau nesuferite. Bleah!
Bineînţeles că ai mei îmi explicau cum trebuie să fie un băieţel, cum trebuie să fie o fetiţă, ce îndeletniciri are fiecare. Şi na… mie-mi spuneau că sînt ca o fată, dar nu mă deranja. Aceleaşi stereotipuri. Chiar îmi plăcea să mă fardez, să mă rujez, să port pantofii cu toc sau rochiile mamei cînd era plecată de acasă. Şi mi-am mai luat-o pe coajă pentru asta.

Pe la 10 ani m-am îndrăgostit prima oară. Îl chema Laviniu şi era blond cu ochii albaştri. El nu avea ochi pentru mine. Cred că îi plăcea o colegă. Am făcut tot posibilul să ajung în bancă cu el. Le ciupeam pe colege şi ele în loc să fie onorate… Na, pînă la urmă m-a mutat învăţătoarea în aceeaşi bancă dar nu pentru mult timp. Mi se părea atît de drăguţ. I-am spus mamai’mii (rip ) că sînt îndrăgostit, dar am fost nevoit să spun că este o ea… Lavinia. În 5-8 mi-a mai plăcut de doi colegi. Şi chiar de unul eram destul de apropiat. Evident că el nu ştia cum îl văd… Obişnuiam să îl privesc lung în timpul orelor de curs… dar eram atent să nu fiu observat. Îl visam.

Niciun heterosexual nu poate şti ce simte un homosexual. Chiar şi cei care susţin că ne înţeleg… Majoritatea homosexualilor se nasc astfel, nu cred ca poate fi vorba de convertire. Dacă eşti hetero şi îţi plac fetele, îţi poţi impune să-ţi placă băieţii? Cum? Asta e ceva independent de noi. Este absurd şi penibil să fim judecaţi pentru cum ne-am născut. Dacă eşti blond, chel, negru sau homosexual nu depinde de tine. Blame Mother Nature!
Mă deranjează „glumele” care se fac pe seama noastră. Homosexualule, poponarule sunt atribute peiorative. Mai încercam să schiţez un zîmbet la bancurile cu homosexuali pe care le auzeam, iar cînd ajungeam acasă, plîngeam. Mi-era greu să spun staţi bă că eu’s homălău. Cred că îi înţeleg pe rromi, evrei sau celelalte minorităţi. Trebuie să fie toate oiţele la fel. Care-i diferit, jos cu cu el! Maimuţe proaste!
Şi mai sunt jegurile astea de Vadim Tudor, Gigi Becali sau Paraziţii care tot au ce au cu noi. Nu mai dorm noaptea de grija noastră. Fostul ambasador al SUA în România, Michael Guest, şi-a luat zeci de „bobîrnace” de la nebunu’ de Vadim pentru orientările lui sexuale. Ce îl f… grija pe Vadim ce face Michael Guest în pat? Ca să nu mai zic de Becali (ciobanu’ minune ) care spunea că dacă iese preşedinte, face cartiere separate pentru homosexuali, ca să nu îi mai iasă-n cale. Ce mizerabil. Şi exemplele pot continua la infinit. Mereu se caută lucrurile care ne separă, nu acelea care ne unesc. Tipic oamenilor limitaţi.

Argumente contra homosexualităţii nu prea există. Sau eu cel puţin, n-am auzit nici măcar unul de luat în seamă. Poate cel mai uzitat este acela că persoanele de acelaşi sex nu se pot reproduce, şi vezi Doamne, specia noastră minunată riscă să dispară. O tîmpenie. În primul rînd, există fertilizarea in vitro, pentru ignoranţii care nu ştiau. Nu dispare omu’ cu una cu două căci iarba rea, nu piere. Îl al doilea rînd, nu cred că e nimeni obligat să se înmulţească. Sunt oameni care nu pot dar şi oameni care nu vor. Păi ce ne facem cu frigidele ori cu asexuali? (asexual este cel care nu simte atracţie faţă de niciunul dintre sexe) Îi violăm sau ce facem? Astea sunt lucruri absurde.

Alt argument la modă, este cel religios. Zic EI că e păcat, dom’le. Dumnezeu i-a lăsat pe Adam şi Eva nu pe Adam şi Gheorghe. Altă oligofrenie. Păi pe homosexuali cine i-a lăsat, eu? Dacă e să o luăm aşa, probabil majoritatea îşi închipuie aceste personaje mitologice ca fiind de culoare albă, deci hai să-i omorîm pe negri. Rîdem noi, rîdem, dar au fost şi vremuri în care se gîndea astfel. Cum au trecut acelea, vor trece şi astea. Se poate observa cu mare uşurinţă diferenţa de mentalitate dintre tinerii epocii internetului şi bătrînii stricaţi de comunism.
Mereu au fost cîţiva şmecheri care cu Biblia-n mînă, i-au manipulat pe cei mai slabi de înger cu fraze interpretate după bunul plac. Şi ca o dovadă, sunt şi culte creştine unde homosexualitatea nu e păcat şi chiar există preoţi homosexuali. E aceeaşi carte, dar fiecare interpretează după cum îi convine. Şi nu cred că dacă eu am chef să dansez gol în lanul de porumb pentru a invoca ploaia, am dreptul să dau cu pietre în cei care nu fac ca mine. Fiecare are propriile concepţii şi ar trebui să-şi vadă de propria existenţă. (asta pt. dezaxaţii de la „Noua Dreaptă”)

Mi-a fost frică să le spun alor mei că sunt homosexual. Le-am zis eu ceva pe la 13 ani, dar nu mi-a plăcut reacţia şi n-am mai zis decît în glumă, pentru a testa terenul. Este greu… Cînd nici părinţii nu te înţeleg, ce să mai ceri altora?
Normal că aş vrea şi eu să-mi întemeiez o familie, să am copii. Dar e greu în România. Dacă nu mă pot căsători cu o fată fiindcă sînt homosexual, de ce să nu mă pot căsători nici cu un băiat? Pe cine ar deranja asta? Iar legat de adopţii, cred că un homosexual poate fi cel puţin la fel de bun părinte ca un heterosexual. Şi e o prostie ce se spune că automat copilul va fi homosexual. Păi atunci eu de ce sunt homo dacă ai mei sunt hetero? E clar că regula asta nu există. Ba dimpotrivă, ştiind prin ce a trecut el, poate că un homosexual îşi va înţelege mai bine urmaşul. Marea problemă o reprezintă violenţa (fizică şi verbală) din faniliile româneşti, nicidecum orientarea sexuală a părinţilor.

NOTĂ: Acest articol este un exerciţiu de imaginaţie