Toate articolele scrise de Sylver

Copiii la care nu vine Moş Crăciun

Motto: Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie (Ioan de Kronstadt)

Ce aţi vrea să vă aducă Moş Crăciun? Un lănţişor de aur, o brăţară, un ceas, un MP4 Player, ori un nou telefon mobil? Cel de anu’ trecut deja e depăşit. De cîte ori v-aţi supărat pentru că Moşu’ nu v-a adus cadouri suficient de costisitoare? Ce aţi zice dacă nici măcar nu aţi şti ce e aia „Moş Crăciun”? Ce e mai frumos, să primeşti, ori să dăruieşti? Îmi amintesc povestea unor copii de la un orfelinat, cărora o persoană cu suflet bun le-a oferit un Crăciun la care nu au visat. Copiii au mîncat cu poftă din toate felurile, cu excepţia prăjiturilor. Atunci gazda i-a întrebat de se întîmplă, nu le plac dulciurile? Răspunsul venit din partea micuţilor mi s-a părut şocant. Au spus că le-au considerat decorative, nu au crezut că sunt comestibile.

Alt lucru pe care mi-l amintesc ar fi chiar din familia mea, în urmă cu ceva ani. Eram ceva mai înstăriţi şi maică-mea obişnuia să facă o surpriză de Crăciun unor copilaşi de la un spital de bolnavi de S.I.D.A. Fiind ceva mai micuţ şi mai prostuţ, nu înţelegeam foarte bine gestul ei. Chiar îmi amintesc cu jenă că atunci cînd se întîmpla să dau peste pungile cu daruri, obişnuiam să mai şterpelesc cîte ceva. Da… am furat de la nişte copii amărîţi care nu au nici cea mai mică vină pentru situaţia în care se află. Şi chiar… pfff… mă gîndeam că dacă tot vor muri, nu le mai trebuie. Da’ măcar eu am o scuză, eram mic şi tîmpit, da’ alţii văd că sunt mari şi tîmpiţi.

O clasă de copii defavorizaţi este şi cea a copiilor străzii. Denumiţi popular aurolaci. Aceştia fie au fost abandonaţi de părinţi la vîrste fragede, fie sunt exploataţi fără milă. Unii chiar sunt mutilaţi fizic numai pentru a impresiona mai mult în „profesia” de cerşetor.
Majoritatea oamenilor îi privesc cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, cîţiva cu milă. Uneori deranjează prin insistenţa lor, dar dacă vin cu prea puţini bani la părinţi, sigur va însemna o nouă corecţie fizică. Sunt ai nimănui… Instituţiile statului care poate ar trebui să facă ceva pentru ei, se fac că nu văd, nu aud. Copilăria este o perioadă a vieţii decisivă în formarea individului. O copilărie nefericită lasă semne adînci, care nu se şterg niciodată. Viitorul lor… este negru. Cei mai mulţi ajung prin centre de detenţie, dar nu contează… Pentru ei, nu mai contează… Uneori le e mai bine acolo decît în libertate. Mulţi nici măcar nu merg la şcoală, alţii nici nu au acte de identitate. Ei nu există, iar dacă există, par a fi invizibili… pentru societate. Nepăsarea pare să se fi instaurat confortabil în ipostaza de obligaţie civică.
Desigur, mai avem şi copiii unor familii foarte sărace, care abia îşi permit să pună o pîine pe masă, ce să mai vorbim de Moş Crăciun.
Moş Crăciun vine la cei care au cea mai mică nevoie de el. Iar ei… sau măcar unii dintre ei, ar putea fi la rîndul lor Moş Crăciun… pentru cei care au cu adevărat nevoie. Think about that…

Oh, and yeah, merry Christmas to all of you.

Următorul clip este „montat” chiar de mine, nu e pur şi simplu găsit pe YouTube, deci merită un click. N-am avut suficiente poze, am cerut ajutorul unora pe un forum de fotografie, dar nimeni nu a dorit să mă ajute. Aş fi postat clipul şi pe YouTube, pentru a ajunge mesajul la mai mulţi oameni, dar şi noul cont mi-a fost şters, deci nu mai are rost. Mulţumesc StarsStreet.ro pentru asta.

Modificare ulterioară: L-am pus pînă la urmă pe YouTube.

România e pe drumul cel bun… păcat că merge cu spatele


Motto: Frumoasă ţară România, păcat că e locuită

Mă uit în jur şi nu-mi place ce văd. Şi cu cît mă uit mai mult… cu atît îmi place mai puţin. O spun sincer, n-aş cîştiga nimic dacă aş minţi, am fost patriot. Mi-am iubit ţara. Îl adoram pe Gheorghe Funar numai pentru că vopsea băncile din Cluj în culorile tricolorului… Chiar am fost şi fanul lui W.C. Tudor şi îmi amintesc cum mă rugam de ai mei să îl voteze (eu neavînd încă drept de vot ). Îmi amintesc cît de emoţionat eram la auzul imnului naţional, imn care acum mă lasă mai rece decît berea din frigiderul lui Adelin. Şi neah… a murit patriotismu’ din mine. Nici nu mi-e ruşine, da’ nici nu mă mîndresc cu Românica noastră. Şi asta, evident, din cauza oamenilor. Of, scumpii mei concetăţeni… dintre care, pe mulţi i-aş împuşca.

Parcă am dormit două decenii, timp în care Nu-Ştiu-Cine a făcut din România o cîrpă… o cîrpă de şters pe jos… Murdară, dar ÎNCĂ nu la fel de jegoasă ca cei care au terfelit-o! Se pare că fiecare a interpretat după bunul plac atît de trîmbiţata democraţie, dobîndită cu atîtea sacrificii. Şi remarc cum orice tentativă de bun simţ şi moralitate sunt înăbuşite brutal, promotorii lor fiind nişte „comunişti retrograzi”. O fostă profesoară din gimnaziu spunea că după trandafiri vin spini, iar după spini, iarăşi trandafiri. Hai să zicem că ar fi fost oarecum digerabilă o generaţie ratată, dar din păcate, se pare că mergem numai în jos. Din rău, în mai rău.
V-aţi uitat un pic la elevii din clasele mai mici decît cea în care sunteţi? Ia faceţi o comparaţie… Mie mi se pare că viitorul nostru e tot mai negru. Şi ca să fac haz de necaz, că tot e caracteristic nouă, mi-am amintit de un banc, care zice cam aşa: Ce e mic, negru şi ne bate la uşă? Viitorul.

Mă miră tupeul şi nesimţirea celor care, cu atîta patos, vervă, ură, critică alte popoare. Tăticule, ungurii nu sunt buni, mulţi i-ar omorî. Rromii nu mai spun, toţi sunt nişte hoţi şi nişte nenorociţi. Machidonii ba că sunt zgîrciţi, ba că ţin doar cu ei… sunt egoişti, nici ei nu-s buni. Moldovenii, nu mai spun… Cu cine am vorbit despre un vis de-al meu mai vechi, constînd în refacerea României „dodoloaţe”, nu a fost deloc interesat. Eh, nici „ei” nu ne vor… da’ nici „noi” nu-i vrem. Mi se pare că românu’ are tulburări de personalitate şi se crede neamţ. Ce pana mea, să ne uităm un pic la „ai noştri”! Păi nu suntem noi pe locu’ 2 după Irlanda la consumul de alcool? Nu suntem noi în frunte, cînd vine vorba de violenţa în familie, ori în şcoli? Nu suntem recunoscuţi pe plan european pentru uşurinţa cu care putem fi cumpăraţi, oricînd, în orice scop. Iară „fetiţele” noastre sunt cele mai „sociabile”, nu-i aşa? Şi nu alegem să fim conduşi numai de hoţi şi bandiţi? Cine ascultă manele în draci şi unde se mai transformă cinematografele în discoteci, dacă nu la noi? Nu avem bani de mîncare, dar avem bani de ţigări! Să fim serioşi, ca popor, suntem nişte cretini! Sigur, luaţi individual, putem găsi şi oameni de valoare, dar privind din ansamblu (şi să-mi fie scuzat!) nu resturile menajere aruncate oriunde sunt adevăratele gunoaie, ci noi suntem gunoaiele! Şi repet, pentru a nu exista dubii, mă refer în general. Cred că vreo 90% dintre românii pînă-n 40-50 de ani, merită spînzuraţi în pieţele publice, cum se-ntîmpla cu elementele considerate anti-sociale pînă nu demult.

Mîine sunt alegeri parlamentare. Iar nu mai ştiu porcii ăştia cum să ne convingă să le dăm acces la „ciolan”. Al dreaq uninominal, nici nu ştiu pe cine pun ştampila, da’ mizez pe inspiraţia de moment.
Mă gîndeam la faptul că recent alesul preşedinte al S.U.A., Barrack Obama, susţine adopţiile de către cuplurile homosexuale şi a spus-o în campania electorală. La noi, cine ar spune asta, cred că ar fi linşat. Nu, România nu este cu 20 de ani în urma statelor civilizate, nici cu 50, ci cu cel puţin 100. Aş vrea să văd un ungur preşedinte, ori un rrom, ori o femeie ori un homosexual. Şi uite cum revin iar la Adelin şi la expresia lui favorită, n-ai să vezi chiloţi pe broască. Acuma, dincolo de glume… cînd ne revenim, fraţilor? Sincer, m-am cam săturat de aşteptare. M-am săturat să aştept să fie mai bine şi să sper că ne vine şi nouă mintea la cap. Dac-aş avea posibilitatea… aş pleca din ţară. Cu toate că nici nu-mi imaginam un asemenea scenariu. Da’ m-am săturat. M-am săturat de oameni, m-am săturat de români!

Singura soluţie mi s-ar părea să vină unu’ şmecher, să ne ia de-un crac şi să ne arunce dreaq în spaţiu’ cosmic. Consumăm aeru’ degeaba. Şi să fie populată România cu acei bieţi copii din Africa… în ochii lor văd inocenţa. La noi… a murit demult. Chiar şi la cei mai tineri, şi ăsta e cel mai trist lucru.
Ştiu că sună aiurea să-ţi critici poporul, dar cu nişte fiare nu merită să te porţi cu mănuşi.

Utilizarea incorectă a cuvintelor „virtual” şi „locaţie”

Motto: Poţi fi prost şi din obişnuinţă! (STEFAN WITWICKI)

VIRTUÁL, -Ă, virtuali, -e, adj. Care există numai ca posibilitate, Fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potenţial, şi nu actual. ◊ Imagine virtuală = imagine în care punctele convergente se găsesc în prelungirea razelor de lumină ale unui sistem optic, neputând fi prinse pe un ecran. [Pr.: -tu-al] � Din fr. virtuel.

[DEX]

Mai pe înţelesul tuturor, virtual este un lucru posibil, dacă nu chiar probabil. Adică în momentul actual, putem afirma, fără putinţă de tăgadă, că atît Steaua cît şi CFR Cluj (bravii noştrii soldăţei de plumb…) sunt virtual eliminate din UCL. Adică este foarte posibil să iasă, ăsta este sensul. Banii ce ar urma să provină în urma unei dobînzi bancare, sunt virtuali.

Sensul în care este folosit de unele persoane necunoscătoare (ca să nu zic direct retardate) este de pe net ori din calculator. De exemplu, se face vorbire de felicitări virtuale ori chiar biblioteci virtuale… Doamne, ce tîmpiţi. Corect este felicitări digitale şi respectiv biblioteci online.
Acele cărţi de pe bibliotecile online nu sunt cîtuşi de puţin virtuale, ele sunt reale, avînd chiar o existenţă fizică fie şi sub forma acelor biţi de pe hard-disk. Dacă se strică hard-ul, adio cărţi! Or, un lucru virtual nu poate fi distrus, el există doar ca o posibilitate. Felicitările digitale chiar le vezi, nu doar îţi imaginezi cum ar putea arăta. Acele particule minuscule de magnet de pe casetele audio, nu fac muzica înregistrată pe casetă virtuală, nu? Nici ele nu pot fi „citite” fără ajutorul unui casetofon, cum nici datele înregistrate pe un hard-disk nu pot fi înţelese dacă nu se foloseşte un calculator. De altfel, nici o carte nu poate fi lecturată înainte de a învăţa să citeşti.
Eu cînd aud de bibliotecă ori forum virtual, mă gîndesc automat că sunt în construcţie, sunt în fază de proiect.

Dar haideţi să analizăm puţin cuvîntul virtuel, cel din care provine. Ia uite ce zice tanti Wikipedia:

Definiţie inculcată din Filosofie (cea Scolastică)

Definiţia curentă a virtualului provine din scolastica Evului Mediu. Mai ales la această tradiţie se referă Gilles Deleuze şi Pierre Levy cînd vorbesc despre virtual.
Virtual poate fi un lucru sau o fiinţă care nu are o existenţă actuală (adică în fapte tangibile), ci doar o existenţă in imaginaţie. Virtualul nu este deci luat decît cu sensul de posibil, de o stare potenţială, susceptibilă actualizării.
Exemplul dat de Pierre LevyDe ce consumarea unei informaţii nu este distructivă şi deţinerea ei nu este exclusivă? Pentru că informaţia este virtuală.
Acest cuvînt a devenit foarte la modă încă de pe vremea exploziei tehnicilor informatice, care deschid posibilităţi cvasi-infinite de comunicare în reţea, la scară mondială, fără contact fizic între persoanele care intră astfel în legatură unele cu altele. La Pierre Levy de exemplu, virtualizarea realului operează printr-o întărire a potenţialităţilor datelor.
Astfel, virtualul nu se opune realului ci actualităţii (ceea ce există în concret), în timp ce realul se opune posibilului.
Posibilul este deja definit, determinat, este un real latent caruia nu-i lipseşte decît realizarea. Pentru a lua un exemplu des citat, copacul este virtualmente prezent in sămînţă.
Virtualul este ceea ce există în putere şi nu în efect, într-un mod concret, dar acţionează prin actualizare. Astfel, virtualul se distinge de posibil prin faptul că el nu este predeterminat şi, în consecinţă, imprevizibil, răspunzînd unei multitudini de parametri. Virtualul nu este ireal în măsura în care nu se rezuma la ceea ce este concret sau material, el face parte întru totul din real.

Traducere realizată de: Colette (mulţumiri!)
Excelent articolul de pe Wikipedia. Eu zic că mai clar de atît, nu se poate.

Cu locaţia o terminăm ceva mai rapid.

LOCÁŢIE, locaţii, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară. ♢ Taxă de locaţie = taxă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părţi se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locaţiúne s.f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

[DEX]

Este din ce în ce mai deranjant să tot aud de locaţie în sus, locaţie în jos. Culmea, chiar şi în buletinele de ştiri se face vorbire despre evenimente ce au avut loc în locaţia cutare. Locaţia aleasă de organizatori a fost, anul acesta, Ploieştiul. Oare să fi închiriat cineva un oraş întreg?
Desigur, este o adaptare neinspirată (ca şi în cazul lui site -> sit; sit însemnînd privelişte ori atachement – > ataşament; ataşament însemnînd afecţiune) a englezescului location, care înseamnă loc, aşezare, amplasare. Limba română e suficient de bogată încît să nu fie nevoie de asemenea accidente: loc, localitate, localizare, poziţie, spaţiu, zonă, aşezare, regiune. Pe alese, frate.
De asemenea, trebuie precizat că locatar este un om care locuieşte cu chirie într-un anume loc, un chiriaş. Cei care nu stăm cu chirie, suntem PROPRIETARI, nicidecum chiriaşi. Eventual, poţi fi locator, dacă închiriezi imobilul al cărui proprietar eşti. Apăi să se termine dom’le cu locatarii şi cu locaţia!

Mă întreb ce mama dracului o fi aşa de greu pur şi simplu să nu foloseşti cuvinte ori expresii al căror înţeles nu îl stăpîneşti.

Softpedia – Les Misérables

Motto: Luxul este o crimă împotriva umanităţii ori de cîte ori un singur om suferă şi se ştie că suferă (D’ALEMBERT)

Softpedia, marea enciclopedie a programelor de calculator. Pîrţ. Presupun că (aproape) toţi am auzit de ei, mai ales că sunt români. Dar ca orice proiect autohton, nu putea să nu iasă un fiasco.
Bineînţeles că există saituri mult mai reuşite de unde ne putem aproviziona cu programele noastre preferate. Şi aici aş aminti doar FileHippo, unde organizarea este superioară, găseşti foarte uşor orice doreşti inclusiv versiuni mai vechi (toate găzduite chiar de ei). Există chiar şi un mic soft care verifică programele instalate în calculator şi te anunţă cînd apar versiuni noi: FileHippo Update Checker. Desigur, există multe alte opţiuni, dar nu ăsta e scopul articolului.

Ei bine, băieţaşii ăştia (despre care o prietenă îmi spunea de curînd că au şi cîteva procese în desfăşurare ), organizează zilele astea Marele Concurs al Marelui Peşte Prăjit. Mai precis, toţi utilizatorii forumului Softpedia care au peste 500 (sau 1000 de mesaje, nu am înţeles exact) au şansa de a cîştiga în fiecare zi a lunii octombrie un premiu în valoare de 600RON sau marele premiu în valoare de 4000€. Fără a se ţine cont de utilitatea mesajelor, contează doar cantitatea.
Okay. So. Primeşti 6 milioane pe zi pentru ce? Pentru că ai scris pe un forum? Dacă nu eşti retardat, 500-1000 de mesaje faci într-o săptămînă. Nu mi se pare deloc în regulă modul în care aruncă aceşti „distinşi domni” cu banii. Acuma eu înţeleg că sunt bani nemunciţi, dar chiar nu se găsea un scop mai nobil? Mai erau două luni pînă la sărbătorile de iarnă, nu era mai frumos să doneze banii unei case de copii? Sau dacă chiar voiau să-şi recompenseze utilizatorii, le puteau oferi bucuria de a înmîna cadouri copiilor.
Sigur, discutăm despre o ţară în care vedeta X „sparge” 10 000€ pe haine la Milano, iar politicianul Y nu poate merge fără 4×4 nici după pîine, dar aveam alte pretenţii de la un forum cu 5 milioane de mesaje.

Trăim într-o societate, nu suntem în junglă unde să fie fiecare pe cont propriu. Dacă nu avem grijă unii de ceilalţi, nu ar trebui să ne mire cînd ne dă în cap un om căruia am refuzat să-i dăm un colţ de pîine. Că ne convine sau nu, depindem unii de ceilalţi. Este modul de funcţionare al unei societăţi moderne.
Din punct de vedere legal, nu le poate nimeni imputa nimic, dar eu vorbesc din punct de vedere moral şi uman.
E evident că nu suntem ţara cu cel mai ridicat nivel de trai, nici măcar din estul Europei. Atît timp cît nu puţini oameni muncesc pe un salariu minim de 540RON, nu mi se pare moral să oferi 600RON unuia care a scris pe un forum… Rude, prieteni, cunoştinţe de-ale noastre muncesc prin ţări străine pentru 400-500€/ lună, departe de casă, departe de cei dragi şi nesimţiţii ăştia dau 4000€ unuia care a scris pe un forum?
Probabil ar fi trebuit să se adune toţi membrii şi să boicoteze micul concurs. Dar poate că mirajul unor bani cîştigaţi fără efort este prea tentant. Utilizatorii Softpedia nu au nevoie de premiile acestea. Numai faptul că au un calculator şi o conexiune la internet îi face mai bogaţi decît mulţi dintre semenii lor. Cel mai probabil, banii se vor duce pe gadget-uri de fiţe. Asta în timp ce alţii nu au ce pune pe masă.
Nu trebuie confundată acţiunea celor de la Softpedia cu „Loto Prono” sau „Loz în Plic”. Alea sunt pur şi simplu nişte afaceri. Dacă premiile s-ar dona, nu ar mai cumpăra fraierii bilete. Practic, îşi plătesc singuri premiile.

Softpedia sunt nişte mizerabili din simplul motiv că aruncă pe fereastră nişte bani de care alţii ar avea atîta nevoie. Sunt precum acei manelişti care aruncă cu bani pe la paranghelii infecte. E o mostră de lipsă de omenie şi mare nepăsare. Mi-e scîrbă… Îmi este greaţă de aceşti… mizerabili!

Studiu asupra scrierii cu î din i

Motto: Limba Română este atît de bogată şi armonioasă încît s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pămînt (Walter Hoffmann)

Î din i, Â din a… cine mai ştie… complicată mai e limba română. (eh, doar în aparenţă )

Se ştie că din ’93, Academia Română a hotărît să se revină la scrierea de dinainte de ’65, adică cu â din a în corpul cuvintelor şi sunt, în loc de sînt. Mda, dar asta fără a ţine cont de valul de păreri contra ale lingviştilor şi dezaprobarea generală a tuturor institutelor de ligvistică din ţară. De fapt, chiar singurii lingvişti membrii ai Academiei de la acea vreme, nu au fost de acord cu această decizie. Unul a votat contra, iar celălalt s-a abţinut. Şi şcoala fonetică a fost învinsă… Cu tot respectul pentru membrii Academiei Române, cred că fiecare ar trebui să îşi vadă de domeniul pe care îl stăpîneşte cel mai bine şi în care este calificat. Ei l-au denumit act de restituire naţională. Pentru mine şi pentru mulţi alţii este un act nonştiinţific şi antiistoric făcut în pripa de a ne separa de tot ceea ce însemna la acea vreme comunismul.

Î din i şi  din a definesc acelaşi sunet (denumit de foneticieni şi i posterior). De aici şi confuzia urmată de inevitabila contrariere. De ce avem nevoie de două simboluri pentru acelaşi sunet? Hmmm. Păi ceea ce poate puţini ştiu este că în trecut am avut chiar patru. Am mai avut ê şi û. Apoi am realizat că nu are rost să ne complicăm limba inutil. În limbile occidentale s-a renunţat chiar şi la î şi â, transformîndu-se, de regulă, în i şi a.

Limba Română este poate singura limbă cu adevărat naturală, originară din Europa, considerată ca fiind mama Limbii Latine. Tocmai de accea trebuie să ţinem cont şi să respectăm realităţăle istorice.
Regula potrivit căreia la începutul şi sfîrşitul cuvintelor se va scrie cu î din i (ţinîndu-se cont şi de prefix), iar în interiorul cuvintelor cu â din a e complet iraţională şi discreţionară. De ce ar conta dacă e vorba despre început, sfîrşit sau interior, cîtă vreme discutăm despre unul şi acelaşi sunet? Regula asta am constatat cu toţii cît îi poate încurca pe unii. Am văzut oameni care scriu doar cu â din a dar şi oameni care nu ţin cont de derivarea cuvintelor. Mi-e şi jenă să îi corectez, realizînd că regula în sine e pur aberantă. Mi se pare aiurea şi pentru că, în general, în limba română acelaşi sunet se scrie mereu la fel. E un atribut care dă şi claritate, nu doar simplitate limbii.

Î provine dintre a în doar 15% din cuvintele de origine latină, în schimb se transformă în i în multe treceri de la singular la plural: acoperămînt-acoperăminte, aşezămînt-aşezăminte, îngrăşămînt-îngrăşăminte, învăţămînt-învăţăminte, consimţămînt-consimţăminte, cuvînt-cuvinte, deznodămînt-deznodăminte, guvernămînt-guvernăminte, jurămînt-jurăminte, legămînt-legăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte, simţămînt-simţăminte, tînăr-tineri, veşmînt-veşminte, zăcămînt-zăcăminte.
În limba polonă şi cea turcă se foloseşte pentru acelaşi sunet litera y, care este pînă la urmă tot un derivat de-al lui i anterior. (i-ul propriu-zis)

În modificările ortografice aduse de Academia Română în 1932 se păstra î-ul şi în cuvintele în -rî (cu derivatele lor): chiorîş, hotărît, pârît, omorît, urît. Aş vrea şi eu să ştiu cum ni se poate cere să scriem urî-urât, pârî-pârât? E aşa de greu de observat că avem de-a face cu o inepţie gramaticală?

Cel puţin la fel de iritantă este şi păstrarea lui sunt, care provine din sûnt. Însă sûnt se citea tot sînt, û fiind o altă formă a lui î în secolul trecut. (cum spuneam şi ceva mai sus) Şi atunci de unde aberaţia sunt? Şi mai ales, de ce să nu revenim şi la adûnc, dacă tot ne-am apucat de-o treabă? Adică nu pricep ce mare relevanţă istorică ar putea avea cuvîntul sunt pentru a-i păstra scrierea străveche. (dar nu şi pronunţia) Nu se poate compara cu familia cuvîntului român, care este un omagiu adus Romei şi lui Traian.

Am ferma convingere că în viitorul nu foarte îndepărtat, membrii Academiei îşi vor retracta recomandarea, lucru pe care cel mai probabil întîrzie să îl din pur orgoliu. Poate trebuie să aşteptăm să se mai schimbe cîţiva dintre onorabilii membrii.

Confesiunile unui homosexual


Ai dreptul să iubeşti!
Ai dreptul să fii diferit!

Am realizat că sînt diferit pe la 8-9 ani. Îmi erau mai dragi băieţeii decît fetiţele, care chiar îmi erau nesuferite. Bleah!
Bineînţeles că ai mei îmi explicau cum trebuie să fie un băieţel, cum trebuie să fie o fetiţă, ce îndeletniciri are fiecare. Şi na… mie-mi spuneau că sînt ca o fată, dar nu mă deranja. Aceleaşi stereotipuri. Chiar îmi plăcea să mă fardez, să mă rujez, să port pantofii cu toc sau rochiile mamei cînd era plecată de acasă. Şi mi-am mai luat-o pe coajă pentru asta.

Pe la 10 ani m-am îndrăgostit prima oară. Îl chema Laviniu şi era blond cu ochii albaştri. El nu avea ochi pentru mine. Cred că îi plăcea o colegă. Am făcut tot posibilul să ajung în bancă cu el. Le ciupeam pe colege şi ele în loc să fie onorate… Na, pînă la urmă m-a mutat învăţătoarea în aceeaşi bancă dar nu pentru mult timp. Mi se părea atît de drăguţ. I-am spus mamai’mii (rip ) că sînt îndrăgostit, dar am fost nevoit să spun că este o eaLavinia. În 5-8 mi-a mai plăcut de doi colegi. Şi chiar de unul eram destul de apropiat. Evident că el nu ştia cum îl văd… Obişnuiam să îl privesc lung în timpul orelor de curs… dar eram atent să nu fiu observat. Îl visam.

Niciun heterosexual nu poate şti ce simte un homosexual. Chiar şi cei care susţin că ne înţeleg… Majoritatea homosexualilor se nasc astfel, nu cred ca poate fi vorba de convertire. Dacă eşti hetero şi îţi plac fetele, îţi poţi impune să-ţi placă băieţii? Cum? Asta e ceva independent de noi. Este absurd şi penibil să fim judecaţi pentru cum ne-am născut. Dacă eşti blond, chel, negru sau homosexual nu depinde de tine. Blame Mother Nature!
Mă deranjează „glumele” care se fac pe seama noastră. Homosexualule, poponarule sunt atribute peiorative. Mai încercam să schiţez un zîmbet la bancurile cu homosexuali pe care le auzeam, iar cînd ajungeam acasă, plîngeam. Mi-era greu să spun staţi bă că eu’s homălău. Cred că îi înţeleg pe rromi, evrei sau celelalte minorităţi. Trebuie să fie toate oiţele la fel. Care-i diferit, jos cu cu el! Maimuţe proaste!
Şi mai sunt jegurile astea de Vadim Tudor, Gigi Becali sau Paraziţii care tot au ce au cu noi. Nu mai dorm noaptea de grija noastră. Fostul ambasador al SUA în România, Michael Guest, şi-a luat zeci de „bobîrnace” de la nebunu’ de Vadim pentru orientările lui sexuale. Ce îl f… grija pe Vadim ce face Michael Guest în pat? Ca să nu mai zic de Becali (ciobanu’ minune ) care spunea că dacă iese preşedinte, face cartiere separate pentru homosexuali, ca să nu îi mai iasă-n cale. Ce mizerabil. Şi exemplele pot continua la infinit. Mereu se caută lucrurile care ne separă, nu acelea care ne unesc. Tipic oamenilor limitaţi.

Argumente contra homosexualităţii nu prea există. Sau eu cel puţin, n-am auzit nici măcar unul de luat în seamă. Poate cel mai uzitat este acela că persoanele de acelaşi sex nu se pot reproduce, şi vezi Doamne, specia noastră minunată riscă să dispară. O tîmpenie. În primul rînd, există fertilizarea in vitro, pentru ignoranţii care nu ştiau. Nu dispare omu’ cu una cu două căci iarba rea, nu piere. Îl al doilea rînd, nu cred că e nimeni obligat să se înmulţească. Sunt oameni care nu pot dar şi oameni care nu vor. Păi ce ne facem cu frigidele ori cu asexuali? (asexual este cel care nu simte atracţie faţă de niciunul dintre sexe) Îi violăm sau ce facem? Astea sunt lucruri absurde.

Alt argument la modă, este cel religios. Zic EI că e păcat, dom’le. Dumnezeu i-a lăsat pe Adam şi Eva nu pe Adam şi Gheorghe. Altă oligofrenie. Păi pe homosexuali cine i-a lăsat, eu? Dacă e să o luăm aşa, probabil majoritatea îşi închipuie aceste personaje mitologice ca fiind de culoare albă, deci hai să-i omorîm pe negri. Rîdem noi, rîdem, dar au fost şi vremuri în care se gîndea astfel. Cum au trecut acelea, vor trece şi astea. Se poate observa cu mare uşurinţă diferenţa de mentalitate dintre tinerii epocii internetului şi bătrînii stricaţi de comunism.
Mereu au fost cîţiva şmecheri care cu Biblia-n mînă, i-au manipulat pe cei mai slabi de înger cu fraze interpretate după bunul plac. Şi ca o dovadă, sunt şi culte creştine unde homosexualitatea nu e păcat şi chiar există preoţi homosexuali. E aceeaşi carte, dar fiecare interpretează după cum îi convine. Şi nu cred că dacă eu am chef să dansez gol în lanul de porumb pentru a invoca ploaia, am dreptul să dau cu pietre în cei care nu fac ca mine. Fiecare are propriile concepţii şi ar trebui să-şi vadă de propria existenţă. (asta pt. dezaxaţii de la „Noua Dreaptă”)

Mi-a fost frică să le spun alor mei că sunt homosexual. Le-am zis eu ceva pe la 13 ani, dar nu mi-a plăcut reacţia şi n-am mai zis decît în glumă, pentru a testa terenul. Este greu… Cînd nici părinţii nu te înţeleg, ce să mai ceri altora?
Normal că aş vrea şi eu să-mi întemeiez o familie, să am copii. Dar e greu în România. Dacă nu mă pot căsători cu o fată fiindcă sînt homosexual, de ce să nu mă pot căsători nici cu un băiat? Pe cine ar deranja asta? Iar legat de adopţii, cred că un homosexual poate fi cel puţin la fel de bun părinte ca un heterosexual. Şi e o prostie ce se spune că automat copilul va fi homosexual. Păi atunci eu de ce sunt homo dacă ai mei sunt hetero? E clar că regula asta nu există. Ba dimpotrivă, ştiind prin ce a trecut el, poate că un homosexual îşi va înţelege mai bine urmaşul. Marea problemă o reprezintă violenţa (fizică şi verbală) din faniliile româneşti, nicidecum orientarea sexuală a părinţilor.

NOTĂ: Acest articol este un exerciţiu de imaginaţie

Am crezut

Am crezut că a răsărit soarele şi pe strada mea
Dar m-am înşelat… nu a fost aşa
Hazardul pare a trişa…
Iar s-a aşternut omătul şi iarna grea.



Nici nu ştiu de ce mă mai amăgesc
În orice fac, se pare că greşesc
Speranţa moare ultima
Păcat c-a trebuit să moară prima…

Mă înclin în faţa memoriei lui George Pruteanu


Îmi vine atît de greu să vorbesc despre George Pruteanu la trecut. Am zis că poate măcar anul 2008 va fi mai puţin crud decît precedentul, dar văd că dorinţa mi-e departe de împlinire.
S-a stins ieri, la 0ra 8pm, la numai 60 de ani. A plecat prea devreme.

Am luat cunoştinţă cu cel care a fost George Pruteanu prin intermediul celebrei emisiuni „Doar o vorbă săţ-i mai spun”. La început, mi-a fost uşor antipatic, ca orice intelectual autentic conştient de valoarea sa. L-am descoperit în timp şi încet, încet am devenit un admirator al domniei sale. (Mă feresc să folosesc cuvinte gen fan sau idol) Era un om carismatic şi un orator desăvîrşit.
În mare parte lui i se datorează faptul că acum avem abţibilduri pe produsele străine cu traducerea în limba română şi reclame dublate. (prin aşa numita Lege Pruteanu)
Lingvist, jurnalist, politician, traducator, critic literar, conferenţiar universitar, a fost un vaşnic apărător al limbii române. Nicio altă persoană nu a luptat mai straşnic cu aceia care încercau să ne „prostitueze” limba. Deloc un fan al „romglezei”, tot mai la modă în cercurile parveniţilor şi al micilor cocălari deghizaţi în intelectuali.

Ultima dată l-am văzut în cadrul emisiunii „9595” (nu sînt fan, dar pentru el…) într-o dezbatere despre manele. Bineînţeles, atunci nu ştiam că asist la ultimul său „spectacol”. Era o mare, mare plăcere să îl urmăresc în orice tip de discuţii pentru că era un om care făcea faţă admirabil oricărui gen de conversaţii, fie ele chiar mai uşurele…
Era un artist al cuvintelor. Jongla cu acestea cu o lejeritate remarcabilă. Vorbele sale erau poezie pentru urechile mele…
Îmi amintesc cu plăcere ediţia din „Naşul” (emisiunea lui Radu Moraru de la B1) în care s-a „confruntat” cu cei de la Vacanţa Mare. A fost magnific! Un adevărat Frederik Chopin al dialogului. Spunea în acea emisiune (şi citez din memorie, că după vreo 5 ani…) Nu e important să citeşti o mie de cărţi. Măcar 100… măcar 10, dar pe cele asenţiale.
L-am îndrăgit ca pe un amic, ca pe un apropiat. Avea o minte limpede, sclipitoare. Departe de a fi un moşneguţ neputincios. Dimpotrivă, a fost un cavaler neînfricat al bunului simţ şi al bunul gust. Chiar nu mi-a lăsat niciodată impresia că ar fi bolnav, bătrîn… slab… Cu atît mai mare şocul.

Eu nu îl văd ca pe un om încrîncenat, agitat sau impulsiv cum poate părea uneori în ochii necunoscătorilor. Era un om vesel şi un mare copil. Chiar mărturisea la un moment dat că urmărea cu plăcere „Tom şi Jerry”. Poate n-o să mă credeţi, dar am auzit persoane de 15-16 ani spunînd că nu se uită la desene animate pentru că sunt pentru copii. (oameni reduşi ) Nu, el avea acea gingăşie, acea puritate şi candoare specifică primilor ani ai vieţii. Şi în ochii lui se vedea asta, pentru că în esenţă, era un om blînd, un om blajin. Un mare iubitor al artei, de o sensibilitate şi sinceritate debordante. Îi plăcea să se joace uneori, să facă ghiduşii. Spunea bancuri, glume, avea un simţ al umorului foarte bine dezvoltat. Poate (şi) de-asta l-au iubit studenţii săi.

Nu a fost un om depăşit nicio clipă. Era mereu dornic să înveţe lucruri noi. Iată, la bagajul impresionant de cunoştinţe dobîndit de-a lungul vremii (avea 17 mii de cărţi!) era la fel de fascinat de lucrurile noi precum un copil care vede prima dată o maşinuţă teleghidată. A fost şi un autodidact. A învăţat de unul singur, de la zero, limbaje ca HTML sau PHP. Site-ul pruteanu.ro a fost creat chiar de către domnia sa. La fel şi forumul. Poate nu toţi ştiu cît de greu este să faci un forum… Ar fi scăpat mult mai uşor doar instalînd formate create de alţii ca phpBB, vBulletin, SMF sau IPB. Sunt mii de coduri… E o muncă impresionantă care necesită o răbdare remarcabilă.
Ăsta era alt lucru pentru care îl apreciam. Faptul că nu a demonizat internetul, precum fac alţi încuiaţi. Descria netul ca un oraş care are şi baruri şi bordeluri dar şi biblioteci şi teatre. Este alegerea fiecăruia pe ce stradă intră… Şi îl are pe Moş Ion Roată modern (zis Gugăl) gata să îi sară în ajutor.
Din păcate nu am scris mai mult de 10 mesaje pe forumul de care a avut atîta grijă şi pe care a scris mii de mesaje. (chiar şi la mail-uri răspundea) Acum îmi pare rău… Mi-ar fi plăcut să mă cunoască măcar puţin şi să ştie cît îl apreciez. Cel mai probabil însă… am trecut neremarcat. Aveam de gînd să revin cu forţe proaspete cîndva dar uite că m-am înscris pe o grămadă de forumuri obscure, scriind pe majoritatea o singură zi.

Mă surprindea de fiecare dată răbdarea cu care răspundea fiecăruia, chiar dacă unii puneau întrebări tîmpite de genul cum se scrie mă-ta/ măta. Mie-mi răspundea dacă nu în ziua în care îi adresam întrebarea, cel tîrziu următoarea zi. Şi nu ştiu dacă a fost cineva care să nu primească răspuns… poate doar accidental. Şi a făcut-o cu plăcere, nimeni nu-l plătea pentru asta. A încercat să se facă util oamenilor şi a reuşit cu brio. A fost un om al oamenilor. De mult timp nu-şi mai aparţinea…
Îmi amintesc că uneori chiar mă iritau unii care îmi dădeau impresia că îşi permit să se contrazică cu o îndîrjire tinzînd către obrăznicie, dar nu l-am văzut grăbindu-se să împartă ban-uri precum unele javre de administratori de forumuri care iau forumuri gratuite gata instalate şi apoi trăiesc cu impresia că sunt cineva ( ) dacă dau ban după ban din motive dintre cele mai penibile. A avut o răbdare de fier şi i-a plăcut să se bată, dar nu cu pumnii, ci cu ideile, cu cuvintele. Chiar îmi amintesc cînd spunea într-o emisiune (la un moment dat) aici suntem de acord, nu îşi mai are sensul discuţia. Adora să poarte discuţii în contradictoriu, înţelegînd că astfel partenerii de discuţie ies mult mai cîştigaţi decît dacă s-ar fi complăcut într-o conversaţie insipidă. Asta spre deosebire de acei oameni bolnavi şi isterici pe care îi vedem făcînd spune la gură atunci cînd aud păreri contrare, fie ele oricît de argumentate şi decent exprimate. Şi cu tristeţe spun că am întîlnit tineri de sub 18 ani care se credeau atît de deştepţi încît îşi permiteau luxul de a categorisi orice subiect cîtuşi de puţin delicat drept tabu. Oameni morţi din punct de vede intelectual, după umila-mi părere!

Unul dintre lucrurile care îmi provocau o stare de vomă pe prăfuitul forum al lui Mărmăruţă era ifosele şi aerele, importanţa pe care şi-o acordau cu de la sine putere aceia care susţineau că, vezi Doamne , nu mai au timp de forum. Ha! Permiteţi-mi să nu vă cumpăr gogoşile. (sunteţi ieftini, iar eu nu am mărunt ) În schimb, pe George Pruteanu nu l-am auzit niciodată plîngîndu-se că vai, îşi răpeşte din preţiosu-i timp băgîndu-ne în seamă, cu toate că avea o grămadă de pasiuni şi preocupări. Dar a avut o decenţă şi o nobleţe care cu greu pot fi regăsite la puştimea golănească pe care o întîlnim adesea în baruri infecte în timpul în care ar trebui să fie la şcoală. (din ciclul elevii de azi… puşcăriaşii de mîine )

Puţini ştiu, însă scrisul cu î din i l-am preluat tocmai ca urmare a acestei admiraţii pe care i-o port. Mi-ar fi fost cel puţin la fel de uşor să scriu şi cu â din a, mă adaptez repede cînd e vorba de gramatică. De asemenea, scrisul cu sînt (pentru pers. I sg.) şi sunt (pentru pers. III pl.) l-am adoptat după ce am citit despre o propunere în acest sens pe care o formulase cu cîţiva ani în urmă, propunere pe care nici măcar domnia sa nu şi-o însuşise.

Toţi am avut ceva de învăţat de la El. Cine a vrut să înveţe, a învăţat, cine nu… pierderea lui.
Nu m-a făcut să fiu mîndru că sînt român. asta e o prostie! Nu sînt un copac, nu sînt legat de glie. Sînt mîndru de cu totul altceva. Sînt mîndru că am fost contemporan cu un om de calibrul domnului Pruteanu.
Orice om de bun simţ îl regretă pentru că, dincolo de orice divergenţă sau culoare politică, a fost un mare om de cultură şi pentru asta merită aprecierea noastră.

Şi iată cum şirul pierderilor personalităţilor noastre de cultură, continuă… Alexandru Paleologu, Silviu Brucan, Octavian Paler iar acum… George Pruteanu. Oameni care au înţeles că adevărata bogăţie nu este cea din portofel, iar realizările vieţii nu se contorizează în numărul de domnişoare deflorate sau bodegi vizitate.

Da, da. Vine o zi, vine o zi cînd se va sfîrşiNimeni va şti, nimeni va şti oare cînd va fi

Şi uneori nu apucăm nici măcar să ne luăm rămas bun…

Închei cu un motto în care ştiu că George Pruteanu a crezut cu toată fiinţa:
Atunci cînd nu mai eşti copil, ai murit demult. (Brâncuşi)

Mesaj pentru ParaDiţii

Mesaj pentru Europa:

Ete… cu urechiule ciulite stau.

Nu suntem ciori, nu stăm în corturi

Ciorile (cele mai inteligente păsări ) stau în copaci nu în corturi.

Mda, ştiu… De fapt era o referire (MIZERABILĂ! ) la cetăţenii de culoare, dar mi-era că vărs şi murdăresc monitoru’.

Facem eforturi să ne elevăm

… zadarnice.

Şi nu cîntăm pe străzi în Viena la acordeon

Ar trebui să vizitaţi Bavaria. Ce este rău în cîntatul pe stradă la acordeon?

Noi nu cerşim cu handicapu’ la vedere să facem avere

Ba chiar e foarte la vedere, în ceea ce vă priveşte.

Şi nu ghicim viitoru’ în palmă în dughene mizere

Ghicitul în palmă este o superstiţie ca oricare alta. Vi se pare zodiacul (de exemplu) superior în vreun fel?

Noi nu purtam fuste înflorate şi nu furăm din buzunare

Urmează! Dacă vă mai aduce un pic în atenţia publicului, o veţi face. (No doubt)

Sfat: DON’T

Nu emigrăm în Suedia cu 7 copii să ne daţi ajutoare

Trăiţi cu impresia că se emigrează de prea mult bine?

Daţi vina pe noi din Berlin în Pamplona de-mi sare voma

Ce rimă de copil retardat.

Manca-m-ati p… n-o să găsiţi un român în rulote la Roma

Nu mai pot românii de la Roma de atîta bogăţie. O cunoştinţă de-a unei prietene a dormit pe plajă în Italia. O rulotă i-ar fi prins chiar bine.

Noi îngheţăm în săli de clasă de la 6-7 ani (p… mea)
6-7 ore pe zi fără căldură mîncare şi bani

Primul lucru corect! Aşa este şi e trist.

Avem părinţi săraci acasă şi-un lucru e sigur
Ni se cultivă dorinţa de-a reuşi în viaţă de unu’ singur

Ce e rău în a reuşi pe cont propriu?

Ne confruntam cu legi noi date de boi
Danseaza cu noi valsul p… mele, e un pas înainte doi înapoi

Dacă aşa „dansează” p… ta, înseamnă că prietena ta nu e foarte fericită.

Ma piş pe gay şi nu-i normal ca copiii mei să vadă
Homosexuali care se ling în gură ostentativ pe stradă
E la moda să fim toleranţi da’ nu reînviem Sodoma
Nu putem trimite bulangii în pachet la Barcelona,

*ca copiii este cacofonie

Urîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîît!
Cînd se ling în gură pe stradă două persoane de sex diferit ţi se pare normal? Same shit…

Suntem ruda saracă deci nu putem fi fraţi

I don’t get it.

Mesaj pentru Europa:
CRED CĂ NE CONFUNDAŢI!!

La cît sunteţi de ameţiţi, cred că vă confundaţi singuri. Marijuana, cumva?

N-avem 7 fraţi acasă

Ce e rău în a avea 7 fraţi? Bunica mea (rip ) a avut 7 fraţi. Vreo problemă?

Mama chiar nu e bolnavă

Şi dacă era, ce?

Tata şi-a beut rapid cafeaua
Şi-a plecat la muncă-n grabă

Ca să nu-ţi mai vadă faţa.

Facem facultaţi şi dăm pe carţi ultimu’ ban

Sărăcuţii!

N-o sa fim vreodată gunoieri la Amsterdam
Vorbim 3 limbi şi vă putem conduce avioanele
Da’ nu putem în p… mea socializa cu tomberoanele

Şi care ar fi tomberoanele în povestea asta?

Forţăm uşi închise, trăim cu vise nepermise

Ce bine suna asta… în anii ’80.

Şi muncim legal un an pentru un pumn de fise

Al doilea lucru corect! It’s a miracle.

Bagă la cap repede, crede-ne, noi nu mîncăm lebede

Funny. … NOT! (Mai bagă o fisă)

Ne respectam, ne rezolvam singuri problemele

Cuvîntul respect nu are nicio semnificaţie pentru voi.

Javrele şi curvele în Madrid vă îngroaşă şatrele

Mă băieţaşi, voi sunteţi frustraţi rău, bag seama.

Noi, românii, stăm la rand să umplem teatrele

Vai! Nu mai spune.

Votam în scîrbă -e adevarat- şi ţara e praf, pulbere fină
Căci e mai ieftin să dai banu’ jos cînd cumperi o ruină
Banii pe 10 ani de la U.E. dispar în vile
În străzi inexistente şi tehnologii inutile
Dacă avem pile băi cîrnaţilor, pardon… băi fraţilor
Putem cere detalii picante în Pădurea Spînzuraţilor

Liviu Rebreanu se răsuceşte în mormînt.

(Sînt inofensiv da’ gîndu’ meu e criminal…)

Tot e bine că recunoşti.

Umbra Omului Elefant

I am not an animal. I am a human being!

Joseph Merrick a fost Omul Elefant. I se spune astfel deoarece era jumătate om, jumătate elefant. Eh, glumesc. (evident) Joseph Merrick nu aparţine mitologiei. A existat cu adevărat şi nu cu foarte mult timp în urmă. S-a născut la Leicester, pe 5 august 1862.
Cum spuneam, nu era jumătate om, jumătate elefant… ci din nefericire pentru el, de la frageda vîrstă de 3 ani a început să devină diform. S-a luptat cu o boală pe cît de rară, pe atît de cruntă. Sindromul Proteus se manifestă prin dezvoltarea excesivă a extremităţilor. Abia în anul 2003 a devenit cert faptul că a suferit într-adevăr de această boală cumplită, dar este posibil să mai fi suferit şi de NF1, o altă afecţiune la fel de rară. Şansele să fi suferit de ambele sunt extrem de mici, dar nu imposibile.

Cu toate că era un om inteligent, un om sensibil îndrăgostit de artă, handicapul său la urmărit toată viaţa.
Mama sa a murit cînd el avea doar 12 ani. Tatăl s-a recăsătorit, iar mama-vitregă l-a izgonit pe tînărul Joseph, dezmoştenit de restul familie, cu excepţia unchiului.
Joseph îşi închipuia că este diform deoarece mama sa fusese călcată de un elefant în perioada în care îl purta în pîntec.
Forţat de împrejurări, la 21 de ani a intrat într-o trupă de circ (la modă în acele vremuri) cu intenţia de a strînge suficienţi bani pentru a putea scăpa hărţuirea semenilor. Era batjocorit şi hulit, astfel încît era nevoit să umble cu faţa acoperită. Reîntors în Anglia, după un turneu în Franţa a fost aproape linşat de localnici, pentru aspectul său neplăcut. L-au salvat nişte poliţişti care l-au dus la spital. Bineînţeles că scîrbele alea, în loc să îl ajute, l-au transformat într-un freek show ambulant.

În cele din urmă, unuia dintre medici i s-a făcut milă de el, oferindu-i o cameră plină cu cărţi unde putea sta liniştit. A reuşit să mai facă unele mici călătorii secrete prin ţară, fiind foarte atras de natură. De asemenea, a scris atît poezii cît şi proză.
Îşi dorea să meargă într-un spital pentru orbi unde să găsească o femeie pentru care să nu conteze aspectul său şi să-l iubească aşa cum este.
În acea cameră de spital şi-a găsit sfîrşitul, prin sufocare, în somn. Pe 11 aprilie 1890, la doar 27 de ani.
Sindromul Proteus nu are tratament nici în ziua de azi.

Aşa arăta Omul Elefant:


Şi cam aşa ar fi arătat dacă n-ar fi fost desfigurat:


Şi-a donat resturile anatomice pentru a fi studiate, rămăşiţe pe care a dorit mai tîrziu să le achiziţioneze nimeni altul decît Michael Jackson. Oferta sa de 1 milion de dolari a fost însă refuzată. (firesc)

În anul 1980 a fost realizat şi un film care prezintă viaţa lui Joseph Merrick.

Ce-mi veni cu Omul Elefant? Ei bine, am văzut un documentar despre el pe Discovery şi m-a impresionat. Sigur, sigur, televizorul îndobitoceşte. < – Zic tîmpiţii. Depinde la ce te uiţi… eu’s „dobitocul” care se uită pe Discovery.

Mă întrebam ce s-ar fi întîmplat dacă eram contemporani cu Joseph Merrick. Şi într-un fel, umbra lui încă ne apasă. Încă se judecă foarte mult după ambalaj şi nu după conţinut. Superficialitatea care domină societatea zilelor noastre le împinge pe unele adolescente să se tortureze cu tot soiul de cure, unele devenind chiar bulimice. Un banal coş pe chipul unei adolescente este transformat într-o adevărată tragedie.
Se caută perfecţiunea. Mda, e ceva şi asta. Chiar interesant aş spune. Dar care perfecţiune? Cea fizică? Ntz, ntz.

Poate astăzi, Joseph Merrick nu ar fi mai fost lovit cu pietre. Dar ar fi fost acceptat în societate? Tot un monstru ar fi fost considerat. Suntem aceiaşi… Evoluăm atît de lent, încît e insesizabil. Diferenţa e că acum suntem mai ipocriţi. El chiar cîştigase ceva bani la un moment dat (pînă să fie tras pe sfoară), în consecinţă se puteau găsi cîteva „don’şoare” care să-l „iubească” cu foc.

Mă irită oligofrenii care susţin sus şi tare că oamenii se nasc egali. Unde, pe Marte? Păi mă retardaţilor, deschideţi dreaq larg ochişorii şi priviţi în jurul vostru! Dacă oamenii se nasc egali şi trăim într-o lume perfectă, înseamnă că eu sînt cam idiot sărăcuţu’ de mine, că pînă acum nu mi-am dat seama. Mda. „Păcat” că nu sînt idiot, că atunci poate zîmbeam şi eu că viţelu’ la soare.

Ignorance is bless