Îmi vine atît de greu să vorbesc despre George Pruteanu la trecut. Am zis că poate măcar anul 2008 va fi mai puţin crud decît precedentul, dar văd că dorinţa mi-e departe de împlinire.
S-a stins ieri, la 0ra 8pm, la numai 60 de ani. A plecat prea devreme.

Am luat cunoştinţă cu cel care a fost George Pruteanu prin intermediul celebrei emisiuni „Doar o vorbă săţ-i mai spun”. La început, mi-a fost uşor antipatic, ca orice intelectual autentic conştient de valoarea sa. L-am descoperit în timp şi încet, încet am devenit un admirator al domniei sale. (Mă feresc să folosesc cuvinte gen fan sau idol) Era un om carismatic şi un orator desăvîrşit.
În mare parte lui i se datorează faptul că acum avem abţibilduri pe produsele străine cu traducerea în limba română şi reclame dublate. (prin aşa numita Lege Pruteanu)
Lingvist, jurnalist, politician, traducator, critic literar, conferenţiar universitar, a fost un vaşnic apărător al limbii române. Nicio altă persoană nu a luptat mai straşnic cu aceia care încercau să ne „prostitueze” limba. Deloc un fan al „romglezei”, tot mai la modă în cercurile parveniţilor şi al micilor cocălari deghizaţi în intelectuali.

Ultima dată l-am văzut în cadrul emisiunii „9595” (nu sînt fan, dar pentru el…) într-o dezbatere despre manele. Bineînţeles, atunci nu ştiam că asist la ultimul său „spectacol”. Era o mare, mare plăcere să îl urmăresc în orice tip de discuţii pentru că era un om care făcea faţă admirabil oricărui gen de conversaţii, fie ele chiar mai uşurele…
Era un artist al cuvintelor. Jongla cu acestea cu o lejeritate remarcabilă. Vorbele sale erau poezie pentru urechile mele…
Îmi amintesc cu plăcere ediţia din „Naşul” (emisiunea lui Radu Moraru de la B1) în care s-a „confruntat” cu cei de la Vacanţa Mare. A fost magnific! Un adevărat Frederik Chopin al dialogului. Spunea în acea emisiune (şi citez din memorie, că după vreo 5 ani…) Nu e important să citeşti o mie de cărţi. Măcar 100… măcar 10, dar pe cele asenţiale.
L-am îndrăgit ca pe un amic, ca pe un apropiat. Avea o minte limpede, sclipitoare. Departe de a fi un moşneguţ neputincios. Dimpotrivă, a fost un cavaler neînfricat al bunului simţ şi al bunul gust. Chiar nu mi-a lăsat niciodată impresia că ar fi bolnav, bătrîn… slab… Cu atît mai mare şocul.

Eu nu îl văd ca pe un om încrîncenat, agitat sau impulsiv cum poate părea uneori în ochii necunoscătorilor. Era un om vesel şi un mare copil. Chiar mărturisea la un moment dat că urmărea cu plăcere „Tom şi Jerry”. Poate n-o să mă credeţi, dar am auzit persoane de 15-16 ani spunînd că nu se uită la desene animate pentru că sunt pentru copii. (oameni reduşi ) Nu, el avea acea gingăşie, acea puritate şi candoare specifică primilor ani ai vieţii. Şi în ochii lui se vedea asta, pentru că în esenţă, era un om blînd, un om blajin. Un mare iubitor al artei, de o sensibilitate şi sinceritate debordante. Îi plăcea să se joace uneori, să facă ghiduşii. Spunea bancuri, glume, avea un simţ al umorului foarte bine dezvoltat. Poate (şi) de-asta l-au iubit studenţii săi.

Nu a fost un om depăşit nicio clipă. Era mereu dornic să înveţe lucruri noi. Iată, la bagajul impresionant de cunoştinţe dobîndit de-a lungul vremii (avea 17 mii de cărţi!) era la fel de fascinat de lucrurile noi precum un copil care vede prima dată o maşinuţă teleghidată. A fost şi un autodidact. A învăţat de unul singur, de la zero, limbaje ca HTML sau PHP. Site-ul pruteanu.ro a fost creat chiar de către domnia sa. La fel şi forumul. Poate nu toţi ştiu cît de greu este să faci un forum… Ar fi scăpat mult mai uşor doar instalînd formate create de alţii ca phpBB, vBulletin, SMF sau IPB. Sunt mii de coduri… E o muncă impresionantă care necesită o răbdare remarcabilă.
Ăsta era alt lucru pentru care îl apreciam. Faptul că nu a demonizat internetul, precum fac alţi încuiaţi. Descria netul ca un oraş care are şi baruri şi bordeluri dar şi biblioteci şi teatre. Este alegerea fiecăruia pe ce stradă intră… Şi îl are pe Moş Ion Roată modern (zis Gugăl) gata să îi sară în ajutor.
Din păcate nu am scris mai mult de 10 mesaje pe forumul de care a avut atîta grijă şi pe care a scris mii de mesaje. (chiar şi la mail-uri răspundea) Acum îmi pare rău… Mi-ar fi plăcut să mă cunoască măcar puţin şi să ştie cît îl apreciez. Cel mai probabil însă… am trecut neremarcat. Aveam de gînd să revin cu forţe proaspete cîndva dar uite că m-am înscris pe o grămadă de forumuri obscure, scriind pe majoritatea o singură zi.

Mă surprindea de fiecare dată răbdarea cu care răspundea fiecăruia, chiar dacă unii puneau întrebări tîmpite de genul cum se scrie mă-ta/ măta. Mie-mi răspundea dacă nu în ziua în care îi adresam întrebarea, cel tîrziu următoarea zi. Şi nu ştiu dacă a fost cineva care să nu primească răspuns… poate doar accidental. Şi a făcut-o cu plăcere, nimeni nu-l plătea pentru asta. A încercat să se facă util oamenilor şi a reuşit cu brio. A fost un om al oamenilor. De mult timp nu-şi mai aparţinea…
Îmi amintesc că uneori chiar mă iritau unii care îmi dădeau impresia că îşi permit să se contrazică cu o îndîrjire tinzînd către obrăznicie, dar nu l-am văzut grăbindu-se să împartă ban-uri precum unele javre de administratori de forumuri care iau forumuri gratuite gata instalate şi apoi trăiesc cu impresia că sunt cineva ( ) dacă dau ban după ban din motive dintre cele mai penibile. A avut o răbdare de fier şi i-a plăcut să se bată, dar nu cu pumnii, ci cu ideile, cu cuvintele. Chiar îmi amintesc cînd spunea într-o emisiune (la un moment dat) aici suntem de acord, nu îşi mai are sensul discuţia. Adora să poarte discuţii în contradictoriu, înţelegînd că astfel partenerii de discuţie ies mult mai cîştigaţi decît dacă s-ar fi complăcut într-o conversaţie insipidă. Asta spre deosebire de acei oameni bolnavi şi isterici pe care îi vedem făcînd spune la gură atunci cînd aud păreri contrare, fie ele oricît de argumentate şi decent exprimate. Şi cu tristeţe spun că am întîlnit tineri de sub 18 ani care se credeau atît de deştepţi încît îşi permiteau luxul de a categorisi orice subiect cîtuşi de puţin delicat drept tabu. Oameni morţi din punct de vede intelectual, după umila-mi părere!

Unul dintre lucrurile care îmi provocau o stare de vomă pe prăfuitul forum al lui Mărmăruţă era ifosele şi aerele, importanţa pe care şi-o acordau cu de la sine putere aceia care susţineau că, vezi Doamne , nu mai au timp de forum. Ha! Permiteţi-mi să nu vă cumpăr gogoşile. (sunteţi ieftini, iar eu nu am mărunt ) În schimb, pe George Pruteanu nu l-am auzit niciodată plîngîndu-se că vai, îşi răpeşte din preţiosu-i timp băgîndu-ne în seamă, cu toate că avea o grămadă de pasiuni şi preocupări. Dar a avut o decenţă şi o nobleţe care cu greu pot fi regăsite la puştimea golănească pe care o întîlnim adesea în baruri infecte în timpul în care ar trebui să fie la şcoală. (din ciclul elevii de azi… puşcăriaşii de mîine )

Puţini ştiu, însă scrisul cu î din i l-am preluat tocmai ca urmare a acestei admiraţii pe care i-o port. Mi-ar fi fost cel puţin la fel de uşor să scriu şi cu â din a, mă adaptez repede cînd e vorba de gramatică. De asemenea, scrisul cu sînt (pentru pers. I sg.) şi sunt (pentru pers. III pl.) l-am adoptat după ce am citit despre o propunere în acest sens pe care o formulase cu cîţiva ani în urmă, propunere pe care nici măcar domnia sa nu şi-o însuşise.

Toţi am avut ceva de învăţat de la El. Cine a vrut să înveţe, a învăţat, cine nu… pierderea lui.
Nu m-a făcut să fiu mîndru că sînt român. asta e o prostie! Nu sînt un copac, nu sînt legat de glie. Sînt mîndru de cu totul altceva. Sînt mîndru că am fost contemporan cu un om de calibrul domnului Pruteanu.
Orice om de bun simţ îl regretă pentru că, dincolo de orice divergenţă sau culoare politică, a fost un mare om de cultură şi pentru asta merită aprecierea noastră.

Şi iată cum şirul pierderilor personalităţilor noastre de cultură, continuă… Alexandru Paleologu, Silviu Brucan, Octavian Paler iar acum… George Pruteanu. Oameni care au înţeles că adevărata bogăţie nu este cea din portofel, iar realizările vieţii nu se contorizează în numărul de domnişoare deflorate sau bodegi vizitate.

Da, da. Vine o zi, vine o zi cînd se va sfîrşi… Nimeni va şti, nimeni va şti oare cînd va fi…

Şi uneori nu apucăm nici măcar să ne luăm rămas bun…

Închei cu un motto în care ştiu că George Pruteanu a crezut cu toată fiinţa:
Atunci cînd nu mai eşti copil, ai murit demult. (Brâncuşi)

I am not an animal. I am a human being!

Joseph Merrick a fost Omul Elefant. I se spune astfel deoarece era jumătate om, jumătate elefant. Eh, glumesc. (evident) Joseph Merrick nu aparţine mitologiei. A existat cu adevărat şi nu cu foarte mult timp în urmă. S-a născut la Leicester, pe 5 august 1862.
Cum spuneam, nu era jumătate om, jumătate elefant… ci din nefericire pentru el, de la frageda vîrstă de 3 ani a început să devină diform. S-a luptat cu o boală pe cît de rară, pe atît de cruntă. Sindromul Proteus se manifestă prin dezvoltarea excesivă a extremităţilor. Abia în anul 2003 a devenit cert faptul că a suferit într-adevăr de această boală cumplită, dar este posibil să mai fi suferit şi de NF1, o altă afecţiune la fel de rară. Şansele să fi suferit de ambele sunt extrem de mici, dar nu imposibile.

Cu toate că era un om inteligent, un om sensibil îndrăgostit de artă, handicapul său la urmărit toată viaţa.
Mama sa a murit cînd el avea doar 12 ani. Tatăl s-a recăsătorit, iar mama-vitregă l-a izgonit pe tînărul Joseph, dezmoştenit de restul familie, cu excepţia unchiului.
Joseph îşi închipuia că este diform deoarece mama sa fusese călcată de un elefant în perioada în care îl purta în pîntec.
Forţat de împrejurări, la 21 de ani a intrat într-o trupă de circ (la modă în acele vremuri) cu intenţia de a strînge suficienţi bani pentru a putea scăpa hărţuirea semenilor. Era batjocorit şi hulit, astfel încît era nevoit să umble cu faţa acoperită. Reîntors în Anglia, după un turneu în Franţa a fost aproape linşat de localnici, pentru aspectul său neplăcut. L-au salvat nişte poliţişti care l-au dus la spital. Bineînţeles că scîrbele alea, în loc să îl ajute, l-au transformat într-un freek show ambulant.

În cele din urmă, unuia dintre medici i s-a făcut milă de el, oferindu-i o cameră plină cu cărţi unde putea sta liniştit. A reuşit să mai facă unele mici călătorii secrete prin ţară, fiind foarte atras de natură. De asemenea, a scris atît poezii cît şi proză.
Îşi dorea să meargă într-un spital pentru orbi unde să găsească o femeie pentru care să nu conteze aspectul său şi să-l iubească aşa cum este.
În acea cameră de spital şi-a găsit sfîrşitul, prin sufocare, în somn. Pe 11 aprilie 1890, la doar 27 de ani.
Sindromul Proteus nu are tratament nici în ziua de azi.

Aşa arăta Omul Elefant:


Şi cam aşa ar fi arătat dacă n-ar fi fost desfigurat:


Şi-a donat resturile anatomice pentru a fi studiate, rămăşiţe pe care a dorit mai tîrziu să le achiziţioneze nimeni altul decît Michael Jackson. Oferta sa de 1 milion de dolari a fost însă refuzată. (firesc)

În anul 1980 a fost realizat şi un film care prezintă viaţa lui Joseph Merrick.

Ce-mi veni cu Omul Elefant? Ei bine, am văzut un documentar despre el pe Discovery şi m-a impresionat. Sigur, sigur, televizorul îndobitoceşte. < – Zic tîmpiţii. Depinde la ce te uiţi… eu’s „dobitocul” care se uită pe Discovery.

Mă întrebam ce s-ar fi întîmplat dacă eram contemporani cu Joseph Merrick. Şi într-un fel, umbra lui încă ne apasă. Încă se judecă foarte mult după ambalaj şi nu după conţinut. Superficialitatea care domină societatea zilelor noastre le împinge pe unele adolescente să se tortureze cu tot soiul de cure, unele devenind chiar bulimice. Un banal coş pe chipul unei adolescente este transformat într-o adevărată tragedie.
Se caută perfecţiunea. Mda, e ceva şi asta. Chiar interesant aş spune. Dar care perfecţiune? Cea fizică? Ntz, ntz.

Poate astăzi, Joseph Merrick nu ar fi mai fost lovit cu pietre. Dar ar fi fost acceptat în societate? Tot un monstru ar fi fost considerat. Suntem aceiaşi… Evoluăm atît de lent, încît e insesizabil. Diferenţa e că acum suntem mai ipocriţi. El chiar cîştigase ceva bani la un moment dat (pînă să fie tras pe sfoară), în consecinţă se puteau găsi cîteva „don’şoare” care să-l „iubească” cu foc.

Mă irită oligofrenii care susţin sus şi tare că oamenii se nasc egali. Unde, pe Marte? Păi mă retardaţilor, deschideţi dreaq larg ochişorii şi priviţi în jurul vostru! Dacă oamenii se nasc egali şi trăim într-o lume perfectă, înseamnă că eu sînt cam idiot sărăcuţu’ de mine, că pînă acum nu mi-am dat seama. Mda. „Păcat” că nu sînt idiot, că atunci poate zîmbeam şi eu că viţelu’ la soare.

Ignorance is bless