Motto: Educaţia este mijlocul prin care părinţii îşi transmit defectele proprii, copiilor lor (Carrel)

Ca şi celelalte mamifere, omul are nevoie de protecţie pentru a supravieţui. Deşi omul este cea mai inteligentă fiinţă de pe planetă, în mod paradoxal, este şi cea mai slabă. Spun asta pentru că nicio altă vietate nu are nevoie să stea 18 ani lîngă părinţi.

Părinţii sunt prieteni şi duşmani. Ei ocrotesc copiii, dar în acelaşi timp, au grijă să îi facă foarte slabi. Cît mai slabi, pentru a se asigura că-i vor avea în preajmă cît mai mult timp. Unul dintre lucrurile pe care părinţii le urăsc cel mai mult este independenţa.
Un nou-născut este speriat, plînge mult. Şi cum să nu fie cînd e înconjurat de fiinţe mari şi puternice pe care nu le înţelege. Sentimentul este cu grijă întreţinut în anii următori. „Copiii nu trebuie să vorbească neîntrebaţi”, „copiii trebuie să asculte de adulţi”, „părinţii au întotdeauna dreptate”.

Există două maniere prin care un părinte îşi poate „distruge” copilul:
1.hiperprotectivitatea – părinţii care-şi răsfaţă prea mult copiii, îi fac dependeţi de ajutorul extern. Le este greu, mai tîrziu, să se descurce singuri cînd nu e cineva care să-i ţină de mînă.
2.neexteriorizarea sentimentelor – părinţii care, deşi ţin la copiii lor, nu sunt capabili să o arate. Sunt acei părinţi care nu-şi mîngîie copiii, nu-i sărută sau nu le spun niciodată că îi iubesc. Aceşti copii ajung să se devalorizeze, au probleme de încredere şi de adaptare.
Sunt mulţi care ori se condamnă pe ei, ori în condamnă pe ceilalţi (societatea) dar le este ruşine să întindă degetul către sursa primară -> proprii părinţi. Pentru că aşa sunt învăţaţi; „copiii nu au voie să-şi judece părinţii”.

Nu demult, am văzut la televizor un caz în care o adolescentă şi-a dat foc în faţa părinţilor, ne mai suportînd scandalurile zilnice. Ce reaţie credeţi că au avut aceştia, în faţa reporterilor de la Antena 1? Ei bine, s-au luat la ceartă, dînd vina unul pe celălalt.

De ce de multe ori cînd un copil fuge de acasă, părinţii îi transmit „gîndeşte-te la noi; fie-ţi milă de noi”. De ce nu spun „gîndeşte-te la tine; nu-ţi va fi uşor”?
De ce cînd un tînăr se sinucide auzim comentarii de genul „cum a putut să le facă asta părinţilor” (pe sistemul „mortu’ e de vină). Dar părinţii cum au putut să nu-l înveţe să fie puternic?

Cunosc un caz în care o femeie a făcut un copil la vîrsta de 41 de ani. L-a făcut nu din dragoste, ci din obligaţie. L-a făcut pentru că maică-sa îi reproşa că a trăit degeaba, că n-a fost capabilă să procreeze. Da, aţi auzit bine. Sunt mame care pot rămîne figuri puternice în faţa psihicului slab al copilului, chiar şi cînd acesta are 41 de ani! Femeia asta chiar fuma în timpul sarcinii, deci cel mai probabil acel copil va fi un obiect din care va încerca să facă ce va dori, pentru că aşa a fost învăţată.

Părinţii cer să fie răsplătiţi pentru eforturile lor. Ne cer să avem grijă de ei la bătrîneţe. Ne scot ochii (te-am spălat, te-am călcat). Cînd iubeşti cu adevărat nu vrei decît un singur lucru: ca persoana respectivă să fie fericită!
Copiii îşi răsplătesc înzecit părinţii prin simpla existenţă. Zîmbetul unui copil, inocenţa, bucuria… Cum arată o casă, o familie, fără copii? Cît de tristă este, cît de goală. Copilul dă culoare, copilul dă un scop în viaţă. Nu există datorie faţă de părinţi!

Şi cu asta, am cam încheiat „Trilogia răului” (Şcoala, Religia şi Familia).

Motto: Cei mai mulţi oameni ucid adevărul cînd adevărul le ucide religia. (Lemuel Washburn)

Ce ne-am face dacă 90% dintre noi am suferi de o afecţiune psihică? Cum ne-am da seama? Cea mai simplă metodă de identificare a unei anomalii este nota discordantă pe care o face subiectul. Metodă care nu se poate dovedi eficientă în ipoteza dată.

Cunoaşterea funcţionării creierului uman încă este într-o fază incipientă. Bolile psihice au intrat relativ recent în domeniul medicinei. Pînă nu demult, sensul suvîntului „nebun” era doar acela de „măscărici”, „clovn”.
Aşa-numita „religovirologie” (religovirology) analizează religia din perspectiva unei boli a minţii. Studii importante s-au făcut în domeniu, lucrări au fost publicate, dar din păcate, societatea s-a dovedit mai mult decît reticentă în a le studia. Un om sănătos se poate întreba, în diverse situaţii, dacă nu cumva a luat-o razna. Numai oamenii cu adevărat nebuni nu vor accepta vreodată posibilitatea asta. (la fel cum proştii nu-şi dau seama că sunt proşti)

Sunt uşor sesizabile similitudinile dintre comportamentul unei persoane religioase şi cel din patologia altor tulburări psihice.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este o formă de anxietate care se manifestă prin gînduri şi temeri nejustificate care se transformă în obsesii şi care treptat, duc la un comportament repetitiv, compulsiv. Persoanele care ajung să conştientizeze faptul că au anumite obsesii nejustificate şi că suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, încearcă să ignore aceste obsesii şi chiar să înceteze în a le mai materializa în fapte. Însă, această tentativă de ignorare a obsesiilor nu face decît să crească senzaţia de stres şi anxietate. Într-un final, tocmai pentru a diminua senzaţia de stres, aceste persoane vor recurge la acte repetitive. Merg mereu pe partea stîngă a drumului pentru că partea dreaptă aduce ghinion, nu calc pe capacele de la canal pentru că este semn că ceva rău se va întîmpla, mă spăl de trei ori pe mîini cu săpun, calc de trei ori într-un loc, casc de trei ori deoarece cifra trei este impară şi tot ceea ce fac trebuie să fie realizat de un număr impar de ori etc.
Sună cunoscut? Persoanele care îşi fac cruce cînd ies pe uşă (ba, eventual, nu uită nici să calce mai întîi cu dreptul), sau folosesc mereu cifra „3” (gîndidu-se la Sfînta Treime) sau spun aceeaşi rugăciune în fiecare seară („Tatăl nostru”) şi se trezesc disperate dacă, vai, au adormit uitînd să-şi facă ritualul. And so on, and so on.

Schizofrenia este o boală mintală din categoria psihozelor endogene. Caracteristică este apariţia unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinaţii, deliruri, turburari formale de gîndire, tulburări afective, dezorganizarea personalităţii.
A te simţi urmărit, privit (Dumnezeu e cu ochii pe tine), a vorbi de unul singur (rugăciunea), a te simţi ameninţat (Diavolul încearcă să te „corupă”), a te chinui singur (postul), tulburări de gîndire (Dumnezeu e drept, e bun, şi cînd face rău), iluziile (lucruri banale sunt interpretate drept semne divine) delirul (a se vedea reacţia multor credincioşi la vederea moaştelor) sau chiar a „vedea” îngeri (halucinaţii) sunt toate caracteristice schizofreniei!
Întemeietorii marilor religii, cel mai proabil, sufereau de schizofreniei paranoid-narcisistă şi chiar epilepsie. Nu toţi credincioşii sunt automat schizofrenici, dar toţi schizofrenicii chiar sunt credincioşi! Iar apartenenţa la o religie, oricare ar fi aceea, reprezintă un teren propice pentru apariţia, dezvoltarea şi întreţinerea schizofreniei.

Există cel puţin două fobii care însoţesc credinţa în Dumnezeu:
Tanatofobia – o teamă faţă de moarte nejustificată şi intensă.
Aici, religia are efectul unui calmant. Şi ca orice calmant, se poate transforma foarte uşor în drog. Adică da, vei muri, dar totodată vei continua să trăieşti sub forma unui suflet (sau te vei reîncarna). Da, n-o să-i mai vezi pe cei dragi, însă numai pentru o vreme (vă reîntîlniţi, la o cafea, pe „lumea cealaltă”).
Dacă subiectul ar accepta inevitabilitatea inexistenţei, ar intra în disperare.

Peciatifobia – teama de a nu păcătui (dezvoltată pe parcurs). Auzim îngrijorător de mulţi oameni spunînd „mi-e frică de Dumnezeu”. Şi oamenii ăştia chiar trăiesc cu frica-n sîn, că vine Doamne-Doamne şi le dă-n cap pentru fiecare greşeluţă.

Suplimentar, aş suspecta inclusiv existanţa unei forme de phronofobie (teama de a gîndi). Am observat persoane care se tem să răsfoiască pliante pentru alte religii. Sau sunt unii atît de dobitoci încît preferă să citească aceeaşi carte de mai multe ori (să zicem Biblia, că tot suntem într-o ţară majoritar creştină), în loc, pentru cultura lor generală, să citească măcar o dată şi Coranul. Sub dominaţia mirobolantului „crede şi nu cerceta”, există teama de ce ar putea descoperi, ce ar putea gîndi. Nu cumva să fie „fraierit” de alte religii. Iar asta ascunde o puternică slăbiciune, nesiguranţă, neîncredere.
Şi eremofobia (teama de singurătate) mai poate juca un rol, de la caz la caz, determinant. Religia crează iluzia că cineva este lîngă tine, protejîndu-te de „cele rele”. Iar aici, Dumnezeu este „prietenul imaginar” din copilărie.

Richard Dawkins: Pacientul este constrîns de convicţia interioară şi convingerea că ceva este adevărat sau bun sau virtuos, o convicţie care nu derivă din raţiune sau motivaţie, dar care, oricum îl face să se simtă total mulţumit şi convins. Numim această convicţie credinţă (religioasă). Pacientul consideră o virtute faptul că a sa convicţie nu are niciun suport raţional sau logic. De asemenea, consideră că este cu atît mai bine cu cît nu există acest suport. Pacientul se comportă intolerant cu vectorii credinţelor rivale, în cazuri extreme omorîndu-i sau instigînd la moartea acestora. În acelaşi timp, este ostil şi cu oameni care au suferit de aceeaşi credinţă şi apoi s-au vindecat.

E frapant modul în care o persoană religioasă alege să-şi ignore propria raţiune, propriul discernămînt, de dragul credinţei. Un test simplu: Se ia întrebarea „De ce se nasc unii copii cu handicap sau diverse boli?” Un răspuns frecvent ar suna ceva de genul „plătesc pentru păcatele părinţilor”. Îmi spunea cineva, nu demult, că s-ar răspunde pentru păcate pînă la a şaptea generaţie. Şi atunci zicem aşa: Ce ar fi ca atunci cînd un om săvîrşeşte o crimă, să răspundă o rudă în locul său? Asta e justiţia divină? Dar nu, ar fi prea greu de acceptat consecinţele psihoemoţionale ale unor idei precum inexistenţa lui Dumnezeu sau nepăsarea lui faţă de om, sau lipsa dreptăţii.
Alt exemplu. Un credincios, cînd i se întîmplă un lucru bun, spune că l-a ajutat Dumnezeu, care, deci, există. Dacă, în schimb, i se întîmplă ceva rău, Dumnezeu l-a „testat” şi, deci, există. Adică oricum am da-o, nu-l scoţi dintr-ale lui.
Povestea din Biblie în care Avraam, auzind vocea lui Dumnezeu, merge să-şi omoare copilul, este pentru nebuni (că un om sănătos nu ar putea gîndi aşa) plină de virtuţi şi morală. Şi-n ziua de azi sunt părinţi care-şi omoară copiii motivînd ca aşa le-a cerut Dumnezeu (ori că era încarnarea Diavolului). Diferenţa e că-n zilele noastre a mai auzit lumea de boli psihice. 🙂

Cu toate că religiile, în marea lor majoritatea se autoproclamă morale, etice, drepte, cu toate că (cică) ar învăţa iubirea semenilor, adepţii lor sunt, cel mai adesea, mari egoişti. Egoismul şi egocentrismul se vede în maniera nesimţită de a acţiona în raport cu Dumnezeu. Cum poţi să te rogi să iei un examen la şcoală, cînd copiii mor de foame în Africa? Ori îl crezi pe Dumnezeu complet retardat (nu vede suferinţele altora), ori eşti egoist şi-ţi pasă doar de tine. Să rezolve Dumnezeu bolile, oamenii fără adăpost, copiii din Somalia şi abia apoi o să aibă timp de altele. Deci orice om care se roagă pentru el, este un om eminamente egoist!

Vin şi cu un exemplu concret. Un personaj grobian al plaiurilor mioritice: George Becali. Nici nu mai ştiu de cîte ori l-am auzit făcînd afirmaţii de genul „Steua a pierdut pentru că Dumnezeu a vrut să-MI dea o palmă” sau „a cîştigat greu echipa, pentru că Dumnezeu a vrut să MĂ ţină în suspans”. Dar de ce nu ar fi vrut Dumnezeu să „dea o palmă” altui suporter? Dumnezeu decide rezultatele Stelei în funcţie de păcatele lui Becali? Să-mi aducă cineva argumente, că ăsta nu este egocentrism neobrăzat. Iar egocentrismul şi orgoliul nejustificat sunt căi certe către paranoia.
Şi un exemplu din viaţa de zi cu zi. Un om care crede că plouă pentru că el s-a rugat să plouă, înseamnă că trăieşte cu impresia că lui Dumnezeu i se rupe de cei care s-au rugat să nu plouă, deci întregul univers se învîrte în jurul lui…

Vine acuma Crăciunul şi ne apucăm de sacrificat porci pentru zei. Dar e okay… Şi chiar dacă nu e, dacă religia spune că e, atunci e. Creierul a obosit de la atîta odihnă…
Trist!

P.S.: Recomand bestseller-ul „Himera credinţei în Dumnezeu” (Richard Dawkins, Ed. „Curtea Veche”)