Motto: Cei mai mulţi oameni ucid adevărul cînd adevărul le ucide religia. (Lemuel Washburn)
Ce ne-am face dacă 90% dintre noi am suferi de o afecţiune psihică? Cum ne-am da seama? Cea mai simplă metodă de identificare a unei anomalii este nota discordantă pe care o face subiectul. Metodă care nu se poate dovedi eficientă în ipoteza dată.
Cunoaşterea funcţionării creierului uman încă este într-o fază incipientă. Bolile psihice au intrat relativ recent în domeniul medicinei. Pînă nu demult, sensul suvîntului „nebun” era doar acela de „măscărici”, „clovn”.
Aşa-numita „religovirologie” (religovirology) analizează religia din perspectiva unei boli a minţii. Studii importante s-au făcut în domeniu, lucrări au fost publicate, dar din păcate, societatea s-a dovedit mai mult decît reticentă în a le studia. Un om sănătos se poate întreba, în diverse situaţii, dacă nu cumva a luat-o razna. Numai oamenii cu adevărat nebuni nu vor accepta vreodată posibilitatea asta. (la fel cum proştii nu-şi dau seama că sunt proşti)
Sunt uşor sesizabile similitudinile dintre comportamentul unei persoane religioase şi cel din patologia altor tulburări psihice.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este o formă de anxietate care se manifestă prin gînduri şi temeri nejustificate care se transformă în obsesii şi care treptat, duc la un comportament repetitiv, compulsiv. Persoanele care ajung să conştientizeze faptul că au anumite obsesii nejustificate şi că suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, încearcă să ignore aceste obsesii şi chiar să înceteze în a le mai materializa în fapte. Însă, această tentativă de ignorare a obsesiilor nu face decît să crească senzaţia de stres şi anxietate. Într-un final, tocmai pentru a diminua senzaţia de stres, aceste persoane vor recurge la acte repetitive. Merg mereu pe partea stîngă a drumului pentru că partea dreaptă aduce ghinion, nu calc pe capacele de la canal pentru că este semn că ceva rău se va întîmpla, mă spăl de trei ori pe mîini cu săpun, calc de trei ori într-un loc, casc de trei ori deoarece cifra trei este impară şi tot ceea ce fac trebuie să fie realizat de un număr impar de ori etc.
Sună cunoscut? Persoanele care îşi fac cruce cînd ies pe uşă (ba, eventual, nu uită nici să calce mai întîi cu dreptul), sau folosesc mereu cifra „3” (gîndidu-se la Sfînta Treime) sau spun aceeaşi rugăciune în fiecare seară („Tatăl nostru”) şi se trezesc disperate dacă, vai, au adormit uitînd să-şi facă ritualul. And so on, and so on.
Schizofrenia este o boală mintală din categoria psihozelor endogene. Caracteristică este apariţia unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinaţii, deliruri, turburari formale de gîndire, tulburări afective, dezorganizarea personalităţii.
A te simţi urmărit, privit (Dumnezeu e cu ochii pe tine), a vorbi de unul singur (rugăciunea), a te simţi ameninţat (Diavolul încearcă să te „corupă”), a te chinui singur (postul), tulburări de gîndire (Dumnezeu e drept, e bun, şi cînd face rău), iluziile (lucruri banale sunt interpretate drept semne divine) delirul (a se vedea reacţia multor credincioşi la vederea moaştelor) sau chiar a „vedea” îngeri (halucinaţii) sunt toate caracteristice schizofreniei!
Întemeietorii marilor religii, cel mai proabil, sufereau de schizofreniei paranoid-narcisistă şi chiar epilepsie. Nu toţi credincioşii sunt automat schizofrenici, dar toţi schizofrenicii chiar sunt credincioşi! Iar apartenenţa la o religie, oricare ar fi aceea, reprezintă un teren propice pentru apariţia, dezvoltarea şi întreţinerea schizofreniei.
Există cel puţin două fobii care însoţesc credinţa în Dumnezeu:
Tanatofobia – o teamă faţă de moarte nejustificată şi intensă.
Aici, religia are efectul unui calmant. Şi ca orice calmant, se poate transforma foarte uşor în drog. Adică da, vei muri, dar totodată vei continua să trăieşti sub forma unui suflet (sau te vei reîncarna). Da, n-o să-i mai vezi pe cei dragi, însă numai pentru o vreme (vă reîntîlniţi, la o cafea, pe „lumea cealaltă”).
Dacă subiectul ar accepta inevitabilitatea inexistenţei, ar intra în disperare.
Peciatifobia – teama de a nu păcătui (dezvoltată pe parcurs). Auzim îngrijorător de mulţi oameni spunînd „mi-e frică de Dumnezeu”. Şi oamenii ăştia chiar trăiesc cu frica-n sîn, că vine Doamne-Doamne şi le dă-n cap pentru fiecare greşeluţă.
Suplimentar, aş suspecta inclusiv existanţa unei forme de phronofobie (teama de a gîndi). Am observat persoane care se tem să răsfoiască pliante pentru alte religii. Sau sunt unii atît de dobitoci încît preferă să citească aceeaşi carte de mai multe ori (să zicem Biblia, că tot suntem într-o ţară majoritar creştină), în loc, pentru cultura lor generală, să citească măcar o dată şi Coranul. Sub dominaţia mirobolantului „crede şi nu cerceta”, există teama de ce ar putea descoperi, ce ar putea gîndi. Nu cumva să fie „fraierit” de alte religii. Iar asta ascunde o puternică slăbiciune, nesiguranţă, neîncredere.
Şi eremofobia (teama de singurătate) mai poate juca un rol, de la caz la caz, determinant. Religia crează iluzia că cineva este lîngă tine, protejîndu-te de „cele rele”. Iar aici, Dumnezeu este „prietenul imaginar” din copilărie.
Richard Dawkins: Pacientul este constrîns de convicţia interioară şi convingerea că ceva este adevărat sau bun sau virtuos, o convicţie care nu derivă din raţiune sau motivaţie, dar care, oricum îl face să se simtă total mulţumit şi convins. Numim această convicţie credinţă (religioasă). Pacientul consideră o virtute faptul că a sa convicţie nu are niciun suport raţional sau logic. De asemenea, consideră că este cu atît mai bine cu cît nu există acest suport. Pacientul se comportă intolerant cu vectorii credinţelor rivale, în cazuri extreme omorîndu-i sau instigînd la moartea acestora. În acelaşi timp, este ostil şi cu oameni care au suferit de aceeaşi credinţă şi apoi s-au vindecat.
E frapant modul în care o persoană religioasă alege să-şi ignore propria raţiune, propriul discernămînt, de dragul credinţei. Un test simplu: Se ia întrebarea „De ce se nasc unii copii cu handicap sau diverse boli?” Un răspuns frecvent ar suna ceva de genul „plătesc pentru păcatele părinţilor”. Îmi spunea cineva, nu demult, că s-ar răspunde pentru păcate pînă la a şaptea generaţie. Şi atunci zicem aşa: Ce ar fi ca atunci cînd un om săvîrşeşte o crimă, să răspundă o rudă în locul său? Asta e justiţia divină? Dar nu, ar fi prea greu de acceptat consecinţele psihoemoţionale ale unor idei precum inexistenţa lui Dumnezeu sau nepăsarea lui faţă de om, sau lipsa dreptăţii.
Alt exemplu. Un credincios, cînd i se întîmplă un lucru bun, spune că l-a ajutat Dumnezeu, care, deci, există. Dacă, în schimb, i se întîmplă ceva rău, Dumnezeu l-a „testat” şi, deci, există. Adică oricum am da-o, nu-l scoţi dintr-ale lui.
Povestea din Biblie în care Avraam, auzind vocea lui Dumnezeu, merge să-şi omoare copilul, este pentru nebuni (că un om sănătos nu ar putea gîndi aşa) plină de virtuţi şi morală. Şi-n ziua de azi sunt părinţi care-şi omoară copiii motivînd ca aşa le-a cerut Dumnezeu (ori că era încarnarea Diavolului). Diferenţa e că-n zilele noastre a mai auzit lumea de boli psihice. 🙂
Cu toate că religiile, în marea lor majoritatea se autoproclamă morale, etice, drepte, cu toate că (cică) ar învăţa iubirea semenilor, adepţii lor sunt, cel mai adesea, mari egoişti. Egoismul şi egocentrismul se vede în maniera nesimţită de a acţiona în raport cu Dumnezeu. Cum poţi să te rogi să iei un examen la şcoală, cînd copiii mor de foame în Africa? Ori îl crezi pe Dumnezeu complet retardat (nu vede suferinţele altora), ori eşti egoist şi-ţi pasă doar de tine. Să rezolve Dumnezeu bolile, oamenii fără adăpost, copiii din Somalia şi abia apoi o să aibă timp de altele. Deci orice om care se roagă pentru el, este un om eminamente egoist!
Vin şi cu un exemplu concret. Un personaj grobian al plaiurilor mioritice: George Becali. Nici nu mai ştiu de cîte ori l-am auzit făcînd afirmaţii de genul „Steua a pierdut pentru că Dumnezeu a vrut să-MI dea o palmă” sau „a cîştigat greu echipa, pentru că Dumnezeu a vrut să MĂ ţină în suspans”. Dar de ce nu ar fi vrut Dumnezeu să „dea o palmă” altui suporter? Dumnezeu decide rezultatele Stelei în funcţie de păcatele lui Becali? Să-mi aducă cineva argumente, că ăsta nu este egocentrism neobrăzat. Iar egocentrismul şi orgoliul nejustificat sunt căi certe către paranoia.
Şi un exemplu din viaţa de zi cu zi. Un om care crede că plouă pentru că el s-a rugat să plouă, înseamnă că trăieşte cu impresia că lui Dumnezeu i se rupe de cei care s-au rugat să nu plouă, deci întregul univers se învîrte în jurul lui…
Vine acuma Crăciunul şi ne apucăm de sacrificat porci pentru zei. Dar e okay… Şi chiar dacă nu e, dacă religia spune că e, atunci e. Creierul a obosit de la atîta odihnă…
Trist!
P.S.: Recomand bestseller-ul „Himera credinţei în Dumnezeu” (Richard Dawkins, Ed. „Curtea Veche”)
Trecînd cu vederea micile pozne ale animalului îndrăgit, îţi va fi mai uşor să accepţi că şi omul este supus greşelii.
Un lănţişor de aur, o brăţară, un ceas, un MP4 Player, ori un nou telefon mobil? Cel de anu’ trecut deja e depăşit. 
De cîte ori v-aţi supărat pentru că Moşu’ nu v-a adus cadouri suficient de costisitoare? Ce aţi zice dacă nici măcar nu aţi şti ce e aia „Moş Crăciun”? Ce e mai frumos, să primeşti, ori să dăruieşti? Îmi amintesc povestea unor copii de la un orfelinat, cărora o persoană cu suflet bun le-a oferit un Crăciun la care nu au visat. Copiii au mîncat cu poftă din toate felurile, cu excepţia prăjiturilor. Atunci gazda i-a întrebat de se întîmplă, nu le plac dulciurile? Răspunsul venit din partea micuţilor mi s-a părut şocant. Au spus că le-au considerat decorative, nu au crezut că sunt comestibile. 
). Îmi amintesc cît de emoţionat eram la auzul imnului naţional, imn care acum mă lasă mai rece decît berea din frigiderul lui 
Şi neah… a murit patriotismu’ din mine. Nici nu mi-e ruşine, da’ nici nu mă mîndresc cu Românica noastră. Şi asta, evident, din cauza oamenilor. 
Al dreaq uninominal, nici nu ştiu pe cine pun ştampila, da’ mizez pe inspiraţia de moment. 
Nu, România nu este cu 20 de ani în urma statelor civilizate, nici cu 50, ci cu cel puţin 100. Aş vrea să văd un ungur preşedinte, ori un rrom, ori o femeie ori un homosexual. Şi uite cum revin iar la 