Motto: Prostul nu e prost destul, pînă nu e și fudul (popular)

Mă copii. Cum dracu’ vine asta cu analfabeții „funcționali”? Voi cum ziceți. Bolnavi psihici sau bolnavi psihic?
Faceți pe deștepții și vă faceți de căcat. Corect este „analfabeți FUNCȚIONAL”. Pluralul ăla nu-și are locul.

Și alta care-mi vine-n minte acuma ar fi situația lui „expertiză”. Folosit, pe la televiziunile de știri, în loc de „experiență”.
Mai multă atenție, nu ar strica. Și nici o carte de gramatica clasei a șaptea!

Vine ziua mea. Pe 9. Ce mi-ați luat? 😀

Motto: Papagalul, cum se ştie, doar vorbeşte, dar nu scrie (George Budoi)

http://sylvercheetah53.blogspot.com/2008/08/studiu-asupra-scrierii-cu-din-i.html

Îmi spunea un handicapat de pe un forum, că „î” din „i” se pune doar la începutul cuvintelor. Ce dobitoc. Se mai pune în alte trei situații:
1.La sfîrșitul cuvintelor: a urî, a târî, a pârî
2.În cuvintele derivate cu prefix: reîncepere, preîntâmpinare
3.În anumite nume proprii: Adrian Sînă, Monica Bîrlădeanu

Ce m-a deranjat la distrusul ăsta a fost că mi-a spus că mi-a „demonstrat” că nu am habar să scriu corect. Poi cum dracu’ mi-a demonstrat? Prin simpla lui opinie? Un retardat, îi dau la muie.
Scrie, în pula mea cu diacritice, că așa e corect. Altfel, nu înțeleg nimic. Prostule care ești tu prost.

La fel ca mulți alți concetățeni, voi continua să scriu cu „î” din „i”, pînă Academia Română își va revizui poziția.
În încheiere, vă las spre lecturare, un articol foarte interesant al jurnaliștilor de la „Jurnalul Național”:
https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/noi-scriem-cu-i-din-i-121659.html

P.S.: La mulți ani, FileList! (fără legătură cu articolul)

Motto: Lenea este prostia corpului, iar prostia, lenea minţii (J.G. Seume)

DETERMINÁ, detérmin, vb. I. Tranz. 1. A condiționa în mod necesar, a servi drept cauză pentru apariția sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotărî (o dată, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza însușirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (în vederea repartizării acestora în categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva să ia o anumită hotărâre. 4. (Despre cuvinte sau propoziții) A preciza sensul altui cuvânt sau altei propoziții. Adverbele determină verbele pe care le însoțesc. – Din fr. déterminer, lat. determinare.

[DEX]

La noi, „determina”/”determinare” sunt, adesea, folosite cu sensul de „hotărît”/”hotărîre”. Exemplu: Echipa Dinamo Bucureşti a dat dovadă de determinare în victoria împotriva FCSB-ului. Nimic mai eronat. Corect este „a dat dovadă de HOTĂRÎRE”. Ce este mai trist este că această greşeală o întîlnim adesea chiar la tv. Nu tîmpiţi poporul, cu televizorul!

EXPERTÍZĂ, expertize, s. f. 1. Cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală ori a părților, asupra unei situații, probleme etc. a cărei lămurire interesează soluționarea cauzei. ♦ (Concr.) Raport întocmit de un expert asupra cercetărilor făcute. 2. (Med.; în sintagma) Expertiză medicală = a) stabilire, în urma unui examen medical, a capacității de muncă în condițiile solicitărilor fizice și psihice din diferite profesii; b) consultație sau autopsie efectuată de medicul legist în cazuri de rănire, accident, viol, otrăvire, omor etc. – Din fr. expertise.

[DEX]

Mamă, sunt disperaţi cu expertiza lor. Expertiză în sus, expertiză în jos! Exemplu: Domnul Valer Dorneanu s-a folosit de expertiza sa în domeniul juridic. Greşit, fraţilor. Terminaţi în pula mea, că mă disperaţi! „Experienţă în domeniul juridic”, nicidecum „expertiză”. Au preluat din engleză ca năucii, fără să digere. Oameni retardaţi, din punctul meu de vedere.

Deci mai mare atenţie. Că nu tot ce zboară se mănîncă. Căscaţi ochii. LOL.

Motto: Cînd un popor nu mai îndrăzneşte să-şi apere limba, este gata pentru sclavie (Remy de Gourmont)

Propun, distinişilor membri ai Academiei Române, introducerea în limba română a cuvîntului sait (din engl. site). În rîndurile următoare, voi explica de ce consider acest lucru necesar.
Pe aceia care vor fi în asentimentul meu, ori sunt deja, îi rog să semneze petiţia mea:
http://www.petitieonline.ro/petitie-p59304047.html

Suntem în era tehnologiei şi a comunicării, la tot pasul întîlnim cuvinte în limba engleză. Unele sunt mai puţin răspîndite, deci nu prezintă interes. Nu mă interesează, în mod deosebit, traducerea unor termeni tehnici precum router, firewall sau joystick (ăsta s-ar traduce băţul fericirii ). În schimb, avem de-a face frecvent cu unele cuvinte precum forum, chat, blog, download sau attachment. Cuvinte greu de ignorat, prea uzuale pentru a nu exista şi în limba noastră. Forum există deja în limba română iar download şi attachment au variante rezonabile: Descărcare şi respectiv, ataş (ATENŢIE: Nu ataşament, care înseamnă afecţiune). Cuvîntul blog nu ridică o problemă deoarece, întîmplător, se scrie cum se aude şi în engleză. Datorită amplorii luate de bloguri, chiar s-a dezvoltat o familie lexicală: blogăr, blogăriţă, blogosferă. Nu am dubii că vor fi adoptate, chiar sub această formă, în viitoarele modificări oficiale (ele deja există în limba română, doar că nu au fost încă oficializate). Chat va trebui, şi el, preluat exact ca în engleză deoarece scrierea ceat pare caraghioasă şi nimeni nu o foloseşte. Atunci, mai rămâne doar cuvîntul site. Iar aici, există păreri şi păreri.

Pe internet se folosesc nu mai puţin de trei variante de traducere a lui site, şi anume sit/ site/ sait. Voi începe prin a explica de ce nu consider sit şi respectiv site opţiuni potrivite, iar la final, îmi voi motiva alegerea.

Sit/ Situri
Există deja în limba română. Este folosit în domenii precum biologia, geografia sau arheologia. Construcţia sit arheologic cred că e suficient de cunoscută, de altfel.
Unii sunt de părere că sensul cuvîntului sit este apropiat de al lui site. În sens larg, sit ar desemna un loc, iar site-ul ar reprezenta un loc pe internet. Nu sînt de acord cu această teorie deoarece nu consider că un sit/ site/ sait este un loc pe internet. Google.com este, înainte de toate, un domeniu. Un domeniu pe care poate fi un site, un forum, un blog sau… nimic. Apoi, un site poate exista în calculatorul cuiva şi fără a fi făcut public, pe internet.
Şi nu în ultimul rînd, dacă scriem sit, citim sit! Nimeni nu pronunţă sit. Dacă vorbiţi cuiva despre un sit, şi puteţi încerca, sigur nu va înţelege la ce vă referiţi.

Site/ Siteuri
Există deja în limba română. Este pluralul lui sită (ciur) şi se foloseşte în bucătărie. Pentru ce să creăm confuzii inutile?
Nu ar fi altceva decît încă un xenism în plus. Iar dacă la week-end sau look erau mai greu de conceput formule precum uichend (deşi putem spune sfîrşit de săptămînă ) sau luc (dacă nu chiar luuc ), aici chiar nu aş vedea nicio justificare. Da’ pînă unde să mai mergem cu schingiuirea limbii române? Copiii noştri vor ajunge să creadă că alcool se citeşte alcul.
Forma de plural este o aberaţie, ar merge doar ca glumă la Divertis (precum euroi). Nici nu cred că avem cuvinte care să se termine în e, la singular, iar la plural în euri… Cîh!

Sait/ Saituri
După mine, cea mai bună variantă.
Cel mai puternic argument este că s-ar respecta o regulă de bază a limbii române, adică scriem la fel cum citim. Dacă am putut face asta cu maus (cel mai bun exemplu!), sandviş, bodigard, angro, aisberg sau meci, de ce nu ar fi posibil şi acum?
Alţii văd că au putut, lejer. Italienii au sito, spaniolii sitio, iar portughezii, tot sitio. Le-au adaptat şi nu doar otografic, ci şi fonetic. Pentru noi ce ar fi aşa de greu? Avem o limbă superbă, de ce să ne batem joc de ea? Păi nu-i păcat?!
Cuvîntul sait este deja destul de folosit. Google returnează 200 de mii de rezultate în paginile scrise în limba română. Nu cred că ar fi o problemă de adaptare.

Motto: Poţi fi prost şi din obişnuinţă! (STEFAN WITWICKI)

VIRTUÁL, -Ă, virtuali, -e, adj. Care există numai ca posibilitate, Fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potenţial, şi nu actual. ◊ Imagine virtuală = imagine în care punctele convergente se găsesc în prelungirea razelor de lumină ale unui sistem optic, neputând fi prinse pe un ecran. [Pr.: -tu-al] � Din fr. virtuel.

[DEX]

Mai pe înţelesul tuturor, virtual este un lucru posibil, dacă nu chiar probabil. Adică în momentul actual, putem afirma, fără putinţă de tăgadă, că atît Steaua cît şi CFR Cluj (bravii noştrii soldăţei de plumb…) sunt virtual eliminate din UCL. Adică este foarte posibil să iasă, ăsta este sensul. Banii ce ar urma să provină în urma unei dobînzi bancare, sunt virtuali.

Sensul în care este folosit de unele persoane necunoscătoare (ca să nu zic direct retardate) este de pe net ori din calculator. De exemplu, se face vorbire de felicitări virtuale ori chiar biblioteci virtuale… Doamne, ce tîmpiţi. Corect este felicitări digitale şi respectiv biblioteci online.
Acele cărţi de pe bibliotecile online nu sunt cîtuşi de puţin virtuale, ele sunt reale, avînd chiar o existenţă fizică fie şi sub forma acelor biţi de pe hard-disk. Dacă se strică hard-ul, adio cărţi! Or, un lucru virtual nu poate fi distrus, el există doar ca o posibilitate. Felicitările digitale chiar le vezi, nu doar îţi imaginezi cum ar putea arăta. Acele particule minuscule de magnet de pe casetele audio, nu fac muzica înregistrată pe casetă virtuală, nu? Nici ele nu pot fi „citite” fără ajutorul unui casetofon, cum nici datele înregistrate pe un hard-disk nu pot fi înţelese dacă nu se foloseşte un calculator. De altfel, nici o carte nu poate fi lecturată înainte de a învăţa să citeşti.
Eu cînd aud de bibliotecă ori forum virtual, mă gîndesc automat că sunt în construcţie, sunt în fază de proiect.

Dar haideţi să analizăm puţin cuvîntul virtuel, cel din care provine. Ia uite ce zice tanti Wikipedia:

Definiţie inculcată din Filosofie (cea Scolastică)

Definiţia curentă a virtualului provine din scolastica Evului Mediu. Mai ales la această tradiţie se referă Gilles Deleuze şi Pierre Levy cînd vorbesc despre virtual.
Virtual poate fi un lucru sau o fiinţă care nu are o existenţă actuală (adică în fapte tangibile), ci doar o existenţă in imaginaţie. Virtualul nu este deci luat decît cu sensul de posibil, de o stare potenţială, susceptibilă actualizării.
Exemplul dat de Pierre Levy – De ce consumarea unei informaţii nu este distructivă şi deţinerea ei nu este exclusivă? Pentru că informaţia este virtuală.
Acest cuvînt a devenit foarte la modă încă de pe vremea exploziei tehnicilor informatice, care deschid posibilităţi cvasi-infinite de comunicare în reţea, la scară mondială, fără contact fizic între persoanele care intră astfel în legatură unele cu altele. La Pierre Levy de exemplu, virtualizarea realului operează printr-o întărire a potenţialităţilor datelor.
Astfel, virtualul nu se opune realului ci actualităţii (ceea ce există în concret), în timp ce realul se opune posibilului.
Posibilul este deja definit, determinat, este un real latent caruia nu-i lipseşte decît realizarea. Pentru a lua un exemplu des citat, copacul este virtualmente prezent in sămînţă.
Virtualul este ceea ce există în putere şi nu în efect, într-un mod concret, dar acţionează prin actualizare. Astfel, virtualul se distinge de posibil prin faptul că el nu este predeterminat şi, în consecinţă, imprevizibil, răspunzînd unei multitudini de parametri. Virtualul nu este ireal în măsura în care nu se rezuma la ceea ce este concret sau material, el face parte întru totul din real.

Traducere realizată de: Colette (mulţumiri!)
Excelent articolul de pe Wikipedia. Eu zic că mai clar de atît, nu se poate.

Cu locaţia o terminăm ceva mai rapid.

LOCÁŢIE, locaţii, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară. ♢ Taxă de locaţie = taxă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părţi se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locaţiúne s.f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

[DEX]

Este din ce în ce mai deranjant să tot aud de locaţie în sus, locaţie în jos. Culmea, chiar şi în buletinele de ştiri se face vorbire despre evenimente ce au avut loc în locaţia cutare. Locaţia aleasă de organizatori a fost, anul acesta, Ploieştiul. Oare să fi închiriat cineva un oraş întreg?
Desigur, este o adaptare neinspirată (ca şi în cazul lui site -> sit; sit însemnînd privelişte ori atachement – > ataşament; ataşament însemnînd afecţiune) a englezescului location, care înseamnă loc, aşezare, amplasare. Limba română e suficient de bogată încît să nu fie nevoie de asemenea accidente: loc, localitate, localizare, poziţie, spaţiu, zonă, aşezare, regiune. Pe alese, frate.
De asemenea, trebuie precizat că locatar este un om care locuieşte cu chirie într-un anume loc, un chiriaş. Cei care nu stăm cu chirie, suntem PROPRIETARI, nicidecum chiriaşi. Eventual, poţi fi locator, dacă închiriezi imobilul al cărui proprietar eşti. Apăi să se termine dom’le cu locatarii şi cu locaţia!

Mă întreb ce mama dracului o fi aşa de greu pur şi simplu să nu foloseşti cuvinte ori expresii al căror înţeles nu îl stăpîneşti.

Motto: Limba Română este atît de bogată şi armonioasă încît s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pămînt (Walter Hoffmann)

Î din i, Â din a… cine mai ştie… complicată mai e limba română. (eh, doar în aparenţă )

Se ştie că din ’93, Academia Română a hotărît să se revină la scrierea de dinainte de ’65, adică cu â din a în corpul cuvintelor şi sunt, în loc de sînt. Mda, dar asta fără a ţine cont de valul de păreri contra ale lingviştilor şi dezaprobarea generală a tuturor institutelor de ligvistică din ţară. De fapt, chiar singurii lingvişti membrii ai Academiei de la acea vreme, nu au fost de acord cu această decizie. Unul a votat contra, iar celălalt s-a abţinut. Şi şcoala fonetică a fost învinsă… Cu tot respectul pentru membrii Academiei Române, cred că fiecare ar trebui să îşi vadă de domeniul pe care îl stăpîneşte cel mai bine şi în care este calificat. Ei l-au denumit act de restituire naţională. Pentru mine şi pentru mulţi alţii este un act nonştiinţific şi antiistoric făcut în pripa de a ne separa de tot ceea ce însemna la acea vreme comunismul.

Î din i şi  din a definesc acelaşi sunet (denumit de foneticieni şi i posterior). De aici şi confuzia urmată de inevitabila contrariere. De ce avem nevoie de două simboluri pentru acelaşi sunet? Hmmm. Păi ceea ce poate puţini ştiu este că în trecut am avut chiar patru. Am mai avut ê şi û. Apoi am realizat că nu are rost să ne complicăm limba inutil. În limbile occidentale s-a renunţat chiar şi la î şi â, transformîndu-se, de regulă, în i şi a.

Limba Română este poate singura limbă cu adevărat naturală, originară din Europa, considerată ca fiind mama Limbii Latine. Tocmai de accea trebuie să ţinem cont şi să respectăm realităţăle istorice.
Regula potrivit căreia la începutul şi sfîrşitul cuvintelor se va scrie cu î din i (ţinîndu-se cont şi de prefix), iar în interiorul cuvintelor cu â din a e complet iraţională şi discreţionară. De ce ar conta dacă e vorba despre început, sfîrşit sau interior, cîtă vreme discutăm despre unul şi acelaşi sunet? Regula asta am constatat cu toţii cît îi poate încurca pe unii. Am văzut oameni care scriu doar cu â din a dar şi oameni care nu ţin cont de derivarea cuvintelor. Mi-e şi jenă să îi corectez, realizînd că regula în sine e pur aberantă. Mi se pare aiurea şi pentru că, în general, în limba română acelaşi sunet se scrie mereu la fel. E un atribut care dă şi claritate, nu doar simplitate limbii.

Î provine dintre a în doar 15% din cuvintele de origine latină, în schimb se transformă în i în multe treceri de la singular la plural: acoperămînt-acoperăminte, aşezămînt-aşezăminte, îngrăşămînt-îngrăşăminte, învăţămînt-învăţăminte, consimţămînt-consimţăminte, cuvînt-cuvinte, deznodămînt-deznodăminte, guvernămînt-guvernăminte, jurămînt-jurăminte, legămînt-legăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte, simţămînt-simţăminte, tînăr-tineri, veşmînt-veşminte, zăcămînt-zăcăminte.
În limba polonă şi cea turcă se foloseşte pentru acelaşi sunet litera y, care este pînă la urmă tot un derivat de-al lui i anterior. (i-ul propriu-zis)

În modificările ortografice aduse de Academia Română în 1932 se păstra î-ul şi în cuvintele în -rî (cu derivatele lor): chiorîş, hotărît, pârît, omorît, urît. Aş vrea şi eu să ştiu cum ni se poate cere să scriem urî-urât, pârî-pârât? E aşa de greu de observat că avem de-a face cu o inepţie gramaticală?

Cel puţin la fel de iritantă este şi păstrarea lui sunt, care provine din sûnt. Însă sûnt se citea tot sînt, û fiind o altă formă a lui î în secolul trecut. (cum spuneam şi ceva mai sus) Şi atunci de unde aberaţia sunt? Şi mai ales, de ce să nu revenim şi la adûnc, dacă tot ne-am apucat de-o treabă? Adică nu pricep ce mare relevanţă istorică ar putea avea cuvîntul sunt pentru a-i păstra scrierea străveche. (dar nu şi pronunţia) Nu se poate compara cu familia cuvîntului român, care este un omagiu adus Romei şi lui Traian.

Am ferma convingere că în viitorul nu foarte îndepărtat, membrii Academiei îşi vor retracta recomandarea, lucru pe care cel mai probabil întîrzie să îl din pur orgoliu. Poate trebuie să aşteptăm să se mai schimbe cîţiva dintre onorabilii membrii.